Invocarea fratelui meu demon

"A continuat aşa mult timp. Era de parcă aş fi continuat să merg, toată lumea ar mai fi fost încă acolo unde trebuia să fie şi ne-am intoarce cu toţii să fim aşa cum am fost odată. Dar ştiam că nu era adevarat.
Ştiam că totul se schimbase. Era doar acest moment mic, fără sfârşit, când nu eram nevoită să recunosc existenţa a tot ceea ce s-a întâmplat cu adevărat."
Lazar Zachary - Sway, Ritmuri Demonice

paracetamol

Vine o vreme când prietenii sunt înlocuiţi de ţigări din foi, râsetul de spasme, iar visele de dureri de stomac.Unii o numesc viaţă. Eu cred ca e doar o decădere. Un fel de agonie. Ca şocul pe care îl ai atunci când realitatea te obligă să deschizi ochii când tu de fapt te temi şi te zbaţi după un calmant.

Nu prea ne place schimbarea, de fapt chiar ne-am cam panicat.

Oamenii distrug lucrurile sacre. Poate pentru că nu le vor, poate pentru că nu le pot duce.La modul dacă eu nu, atunci nimeni. Le iau şi le mânjesc cu noroi şi defilează cu ele deasupra capului pe eşafod. Au drept de viaţă şi de moarte asupra unei puteri închipuite. Dar nimeni nu mai trage sforile şi eu muream încet în timp ce îi priveam din mulţime şi nu puteam să plec. Ce mă ţine aici? Ştii, e exact o dependenţă. Vezi şi te doare, până la ultima moleculă, dar nu te poţi opri. Poţi să îţi impui să te opreşti dar ştii că ai să te intorci târându-te de unde ai plecat. Înnebuneşti. Pentru că mintea îţi spune că nu poţi trăi fără, şi nici cu durerea asta. E nevoie să se ajungă până în punctul în care, mai mult mort decât viu, viaţa îţi mai dă o şansă şi te obligă să alegi. Te roagă să o alegi. Să TE alegi... Dar ca să trăieşti fără să arzi pe dinauntru, E nevoie de o schimbare totală de pesrpectivă. E nevoie de atâta durere până la punctul în care totul a devenit irelevant. Totuşi, nici o perspectivă nu te va opri vreodată să te întrebi, când tresari şi te contracţi la auzul întâmplător a tot felul de cuvinte.

Foloseşte lucrurile dar nu le lăsa niciodată să te folosească. E oare posibil? E doar ideal?

Eu sper să ne întoarcem înapoi, cu prieteni şi ţigări din foi, căci tot ce vreau e să îmi vomit din nou toate gândurile şi să las totul să curgă fără reţineri. Ca atunci când eram copii şi toată lumea te iubea pentru că erai tu. Un chip şi o pătură pe iarbă era de ajuns să ne facă fericiţi o zi. Iar noaptea ne rostogoleam pe asfalt cu sticlele şi ochii şi râdeam mult, mult prea mult. Dar acum? Mai ştii când ai râs ultima oară cu adevărat?

Dar acum, acea iubire sacră de infinit e mânjită. Mânjită de frică şi instabiliate psihică. Şi de chipuri, care spun lucruri pe care nu le cred, şi sunt unde nu vor să fie. Chipuri care te mint şi te judecă. Şi făcând abstracţie de gaura neagră lăsată în urmă, mi se pare total DEZGUSTĂTOR şi lipsit de demnitate. Ca şi cum îţi înşeli propria viaţă în timp ce o fuţi pe alta. Da. Astfel de lucruri se întâmplă şi acele chipuri se vor împuşcate în stomac ca să spele cu ură şi sânge pământul.

Dar de ce? Mie îmi place planeta asta. Îmi place să zâmbesc, la soare, la cuvinte, poze şi la câinii vagabonzi. Doar am zâmbit, şi poate am greşit prea mult, dar mă simt curată cât timp nu am fost eu cea plină de ură. Mie îmi place doar să fac ce vreau, absolutul şi iubirea, şi mi se pare cel mai înjositor, de neiertat, să te prefaci că iubeşti.

...Vine o vreme când te ai doar pe tine. Nr-ar fi păcat să te pierzi?

mmeeehhhhh

Nu-mi pasă de voi, dar eu încep să mă tem tot mai tare că am o mare slabiciune pentru ochii sparţi.

just so you know

Odată ce ai greşit nimeni nu îţi mai dă de fapt o şansă să te schimbi, ci doar îşi închipuie în orice moment că o vei face din nou. Îţi lipesc o etichetă ca să te închidă într-o cuşcă şi să te hrănească pentru tot restul vieţii. De parcă au dreptul să te condamne. Da, îl au. Acesta şi autointitulat, multe altele. Şi nu ştiu, Probabil abuzând de ele îşi distrag atenţia, ori îi face să se simtă mai bine, sau mai puţin vinovaţi. Poţi să îi contrazici, însă doar timpul îi poate face să înţeleagă că ei sunt cei care greşesc. Dar stai liniştit, nu vor accepta asta niciodată.

'Mai întâi demonstrează-mi că te-ai schimbat!' Serios? Tu nici nu ştii cine sunt, tu ştii doar ce ai tu în cap. Cât timp mai vezi s-arăţi cu degetul, voi presupune că nu eşti orb sau beat. Cred doar că dup-o clismă încă rămâi plin de căcat. Păcat. Atât de egoist şi lipsit de sens, de parcă ce dracu e viaţa, un concurs de convieţuit, mă fur şi-am câştigat? Eu te iubesc, poate nu la fel ca tine, dar Nu-ţi cer să mă crezi. Dacă îţi pasă-atât mult, ai putea doar să mă vezi, fără să fugi la infinit. Nu am de gând nici o clipă să demonstrez cuiva, că vai, oricât de mult m-aş fi schimbat, încât sunt singurul motiv pentru care-ş fi reuşit şi tot eu singurul pentru care-am s-o fac.

mind trick

profa de fizica spune ca mozart eminescu si toti filozofii si oamenii geniali erau schizofrenici. Cred ca incep sa inteleg. Si sa simt cat de nimicitoare e setea pentru absolutul care nu poate fi atins niciodata. Si cat de infinit si ambiguu e universul din capul meu, ma pacaleste, ma absoarbe, alunga lumea exterioara ca sa ma faca sa ma simt in siguranta. Am oblsit, am obosit, am obosit de la atata gandit si am obosit sa ma explic. Dar nu e asa. Acum scriu sa-mi descalcesc mintile si sper ca odata ma voi intoarce. Nu-mi pasa ca nu-ti pasa.Am invatat ca intrernetul si drogurile au un raspuns pentru orice, dar numai mintea o rezolvare. Am acceptat intr-un sfarsit ca Lucrurile bune nu vin cand le vrei, cand le cauti. Lucruile bune pur si simplu vin. Trebuia doar sa le culeg pe toate. Sa le las sa ma ia pe sus si sa ma domine. Dar Eram prea dependenta pentru asta. n-am mai tinut cont. In cautarea lor M-am desprins de oamenii langa care am trait o viata si
am copilarit, mai fericiti in fiecare zi. Am calatorit prin mii de universuri, dar cand deschideam ochii eram tot in acelasi loc. Nimic nu era destul de bun ca sa dureze. Probabil atunci ma puteam bucura mereu cu ce am, fara sa vreau mereu mai mult, sau poate mereu am vrut si acum mi se pare. Un copil nebun, ma stiau toti. Acum parca mi-am pierdut identitatea, trecutul. Si sunt inca un copil nebun, dar nimeni, nimic nu umple golul. Anca? Am ucis-o, ca să îi curm suferinţa. Cum s-o aduc înapoi, nu m-am gândit... Eu-l nu va fi oricum niciodata ceva constant, definitoriu. Nu vreau sa ma rup de tot si nici sa mor fara ca nimeni sa ma cunoasca de fapt, cred, orine as fi,ca sunt grozava. Si mi-e atat de frica uneori, de Nu-mi mai pot controla mintea si corpul si ma intreb daca voi mai apartine vreodata unei lumi.. Un fel de concediu de sanatate.Am invatat sa nu las lucurile sa ma domine, inca lucrez la asta. Si mi se pare minunat cum Viata e ca sa experimentezi si sa inveti continuu. Sa evoluezi pe zi ce trece şi să mori încercând. E prea frumoasa sa raman
aici. Mereu am iubit-o, pe ea, si oamenii. Atat de mult incat ani de zile, nu am mai putut sa ma opresc, cautand locuri care nu au fost niciodata reale. Dar stiu ca trebuie sa fie unul si pentru mine.Vreau doar sa simt din nou ca locul meu e aici.. Asa ca descuie-ma, sapa, pana dai de aur, ia-ma acasa, si ai rabdare cu mine... Uita-te in ochii mei si intelege, ca nu sunt transparenta, EU nu sunt asa, doar lumea m-a facut sa arat asa, ca sa nu vada nimeni in sufletul meu. Acum sunt doar pierduta si prea paranoica, la fel ca toti cei ce inca nu s-au resemnat, inspaimantata ca nu stiu ce caut aici.. Dar nu am sa ma opresc pana nu imi voi regasi locul. Zambind Sub soare, tu Doar Da-mi totul, si iti voi da totul. Doar stii, eu nu sunt asa, EU SUNT ANCA!

mi-e dor, mi-e dor de-un incolor

"He said i should take some aspirin and get some rest.
Life is so simple for straight people. "

-Go ask Alice

zombie

Spike iubeşte zăpada şi ne-am fugărit ca doi copii. Vreau să înnot. Vreau să alerg. VRRREEAAAU!!! Trebuie neaparat să gsesc pe cineva să facă asta cu mine.
Poate e de la răceală. Mă simt ca un mic butoiaş. Sunt totuşi fericită că iarna şi chiar şi toamna asta am putut să dorm fără crize de tuse.
Şi ştiu ca e din cauză că am mancat şi am baut toată ziua dar parcă chiar m-am mai îngrăşat puţin. Nu a mai aratăt cântarul 46 ÎN VIAŢA MEA. Sunt mândră! De un an şi mai mult o tot ţin pe 43. Progrese! Procesul de iniţiere, am recuperat aproape 10 kile in doi ani, să am de unde consuma.

SĂ ÎNCEAPĂ AVENTURA! (pătuţ îmbietorrr)

între oglinzi paralele

Am avut cel mai dubios vis din lume şi m-a marcat toată dimineaţa, deşi nu a fost mai deplasat faţă de altele. M-a marcat Nu atât visul, ci tehnica lui şi starea cu care m-a lăsat, dar în special complexitatea subconştientului şi a creierului uman. Nu ştiu cum să explic, dar e fascinant. Cum visez înainte să visez, şi cât de mult iubesc rushul ăla de adrenalină sau dopamină din stomac, sau ce dracu îmi mai secretă creierul în timp ce visez. E fascinant cum covedeam, ştiam deznodămândul, înainte să ajung acolo. Visam secvenţe aparent fără sens ale visului, care mai apoi deveneau, după o întorsătură bruscă, puncte culminante, găsindu-şi locul adevărat. Era ca un deja vu' continuu; dar nu îi puteam opri cu nimic cursul, nu puteam decat să merg înainte.

Afară E un soare îmbietor. Suntem într-o pădure fascinantă, eu şi un om a carei identitate nu m-o amintesc, căutând ceva anume, parcă cineva îmi povestise un film iar eu umblam să desluşesc mistetrul. Coborâm în pivniţa luminată a unei case. ŞI O GĂSIM! E o cutie cu amintiri, mare şi lungă, ca un sicriu. Cânta un cântec vechi şi in ea bubuiau sunete, oameni şi voci aşteptând să iasă afară. O deschid, Şi toţi demonii au iesit afară.Odată deshisă treceam din nou, in fast forward prin toate lucrurile din trecut. Dar nu le puteam influenta, doar le priveam de sus ca un biet trup impersonal. Da, ăsta era FILMUL.
Apoi văd Cutia cum statea într-un fel de pesteră. când deodata totul a devenit haotic şi peretii s-au cutremurat. Eram la scena în care el îşi legăna uşor capul, mângâind umărul ei. DA, asta era scena. Apă a început să curgă din pereţi. Scurtcircuit. Fulgere. Bubuituri, şi toul se face mov. Totul era demonic şi asurzitor, scăldat în razele luminii ăleia purpurii ce venea parcă din adancul cerului şi al pământului, toate particulele şi elementele, cuvintele, imaginile întregului trecut de învârteau acum prinse într-un vortex.
Vocea subconştientului încerca să mă liniştească. S-a stricat. Acum înnebunescamandoi. Dar eu stăteam chiar acolo, nu mă panicam, era altă senzaţie, ca cea a unei revelaţii divine. S-a stricat. Devine psihotic. Dar vocea conştiintei mele o acoperea pe cealaltă, ca o cacialma, pe un ton ostil. ŞTIU, ŞTIU ce se întâmplă, EU ştiu filmul asta. Nu, nu s-a stricat, e un scurt circuit. Din cauza apei. Da, E SCENA ASTA! Da, da, eu ştiu, acum timpul rămâne pentru totdeauna în loc, iar el îşi leagănă capul la infinit, şi îi priveam înghetaţi în vid, DA, IN VID!! Şi capul lui mângăia pielea ei suav, aproape schizofrenic, sacadat, pentru totdeauna. E gata, şi-a pierdut mintile... Acum e scena, nebunia, din care ei nu vor mai scăpa niciodată. Da, eu ştiu filmul ăsta... iar lumina mă absoarbe spre ea, şi mă scuipă...
mă scuipă într-un loc ploios, si visul continua, până dimineaţă..

Dezbracă-te de pielea asta; vreau să te cunosc.

Sunt haine în dulapuri triste, ferestre-nchise şi vise, multe vise
Şi zac dormind în becuri albe, un aşternut de palme calde şi toate stinse.

Sunt suflete pierdute-n sute de nopţi purtate în poveşti
Şi nu mă tem să le-nţeleg şi deşi neg, eu mă aleg să nu le pierd...

(oza & rebel monk - covorul roşu)

FUCK THE NEIGHBOURS!

'Anca, vecinii dorm!'
*slightly turning the volume down*
'ANCAA!!!!!'

rEvolutie

Dupa atata timp ma uit si eu la televizorr. si ce vad?
e haos. spike e castrat, si in calduri. dar lasand asta. spuneam, acum vreo cateva saptamani, ca ar trebui sa iesim in strada si sa distrugem totul. poate am subestimat oamenii. acum speranta mea pentru omenire mai creste putin si imi sclipesc ochii cand vad.
si uite. cum ne calca in picioare. concluzia lor e 'sa vedem ce se va intampla. maine pot iesi 1.000 de oameni in strada. dar pot sa nu mai iasa. atunci vom profita de acest moment propice, parlamentarii se vor aseza la masa si vor fixa noi legi.' SERIOS?! Pe sistemu: ce imi pasa mie, daca imi e bine? Nici nu mai comentez, nu pot sa cred ca un om a putut scoate pe gura asa ceva.
Daca am ajuns pana aici, trebuie sa le aratam ca POPORUL sta la baza democratiei, nimeni nu e mai pesus de legi. De ce sa fie ei?!? E dreptul nostru sa fim nemultumiti. Fara sa fim instnctual transati pentru asta. Sa incetam sa ne mai lasam luati de prosti, si sa luptam, pana ajungem sa ne taraim pe jos daca e nevoie.
Ei cum pot, sa isi bata joc, in fiecare zi, sa incalce pana la ultima lege, sa puna fututii de jandarmi sa ne omoare din bataie pentru ca PROTESTAM? Sa ne numeasca GOLANI, MARGINI ale societatii pentru ca sesizam asta, ca vrem sa schimbam ceva? Oricat ne-am chinui sa ne facem ascultati, nu am putea distruge mai mult decat au facut-o ei. Si totusi, de ce 'ilegal'?
Pentru ca Le e frica, de oameni, de adevar si de tot. Si pentru ca daca le-am permis miseliile pana acum au impresia ca vor reusi si de acum incolo, ca or sa ne reduca la tacere? Suntem huligani ca aruncam cu caramizi in capul celor ce s-au pisat pe noi o viata? Eu cred ca cei mai mari huligani sunt ei. Snopesc oameni din bataie fara motiv, si noi suntem vinovati?? DA, suntem, pentru ca acceptam asta si ar trebui sa le dam FOC tuturor, sa nu mai poata tot pisatul aruncat asupra democratiei noatre sa il stinga. SA VA VAD, nemernicilor, cum veti mai da inapoi atunci, din cacatul in care ati bagat o tara intreaga? Niste lasi!!!! Ignoranta trebuie sa inceteze.
Ne apropriem cu pasi inceti, inapoi, in 89. Si daca tata a putut iesi in strada cu o mitraliera eu nu am sa pot decat sa ies cu un tanc. Pentru ca FRAIERE, poti sa imi zbori creierii, dar nu poti schimba ce gandesc!

:)

Şi dacă e aşa şi cred că e aşa
Înseamnă că pân' acum,
jumătatea mea,
Am trăit pe jumătate,
am visat pe jumătate
Şi am pierdut o jumătate din viaţă fără să-mi dau seama.
Crezi că-i simplă drama, gândeşte-te,

În definitiv e şi a ta.

taxi- cauta-mă

Now what?

I've paid for my own mistakes. I always will. I spent too many nights going insane and too many days pretending I'm Ok- And I hated it so much, I almost killed myself, everyday, out in the streets, until I ended up screaming due to the pain i've caused. But I still couldn't stop, Because what I was feeling was so bad, that I would have rather felt that pain.
I just wanted to feel safe. Talk. Trust someone. In the end, All i had left was letting myself go, while you laughed and passed me by, pointing fingers, eating shit and then throwing it at me, not giving a fuck about anything else but yourselves. One day, While I was draggin my feet through the melting concrete, I realised: IT'S NOT WORTH IT. The punishment, the pain, it was all enough. Enough to wash all the dirt, to stop, enough to live with myself and love myself to be who i really am.
What hurts the most is accepting reality and living in it, even gettin to laugh at it - as long as you give up and stop hoping things will get better. Because they don't. They never do. What hurts even worse is being blind your whole life. So ENJOY the ride.
And in the end I'd like to thank you, for showing me, for the hundreth, and the last time, how bad it turns out when you're trying to do good things for dumb people. You'd rather kill yourself and then go fuck your corpse, than blame me for your own mistakes. Oh, Can't you get over? It's ok, If you hate me so much, why don't you just gtfo of my face?

You don't know me. You don't even know yourselves. I don't need your forgiveness. I got mine.

i can't save you from yourself

Unii oameni învaţă din greşeli. Unii oameni nu învaţă niciodată.
Unii uită aproape totul, însă ce îşi amintesc e de ajuns.
Nu e mai rău, să nu poţi uita nimic? Nu e şi mai rău să laşi lucrurile aşa? Să trăieşti o ceaţă, într-o viaţă închis în capul tău, murind încet?
Eu am considerat mereu că este, şi doare, atat de mult, încât am încercat să mă împotrivesc. Am încercat în orice mod posibil, până la ultima suflare. Dar oricât te-ai zbate, când lupţi singur, nu poţi salva totul. Nu te poţi salva decât pe tine. Şi asta nu se va schimba niciodată.
E ca atunci când îţi arunci pisica de la balcon, o aduci înapoi în casă şi te joci cu ea ca şi cum totul e în regulă. Cineva mi-a spus că în cazul unei probleme există 2 soluţii: o rezolvi, sau renunţi. Dar de ce e atat de greu să renunţi uneori; să accepti că pisica ta e moartă pentru totdeauna şi nici un râu de lacrimi nu o s-o mai învie? Chiar trebuie aproape să mori şi tu, asta o să te convingă?
Eu cred că trebuie să mori complet, ca să poţi fi în stare să mai mergi din nou zâmbind pe stradă, fără o gaură în piept. Eu am reusit, tu ce aştepţi?

CE SE INTAMPLĂ?

E dimineaŢĂ 2012 DE CE sunt trează de ce nu sunt in stare nici măcar să mă mai spăl pe faţă?
Îmi amintesc doar barmanul, în timp ce-mi deschidea uşa, spunându-mi: sper să înveţi ceva din asta, nu ştiu cine eşti, şi ştii, cuvintele astea încă-mi răsună-n cap. şi nu-i păcat? nu-mi pare rău, s-a terminat. nici nu mai stiu cum să vorbesc, ce dracu fac aici, sau ce-mi doresc, cred c-o să pun primele haine pe mine, ochelarii, câinele o ţigară şi am să plec, decât să plâng ca o proastă. Nu ştiu unde. Poate am să mă uit la trenuri. poate ajung în ceruri.
mi,am pierdut camera, şi viaţa, aştept să-mi iau una nouă.
La Mulţi Ani.

Stupid People Should Not Be Allowed To Breed!

ştii care-i diferenţa, nu e durerea fizică e harababura din minte, mă lupt cu demonii ce-mi sfâşie treptat repetat toate organele în timp ce mă chinui să rămân cuminte. dar parcă-mi urlă, ANCA, NU VEZI CE DRACU E ÎN CAPUL TĂU? Ei ştiu că au dreptate, şi mai ştiu nici că nu o să-i ascult (dar persistă) - tind mereu să mă trantească în moloz şi să mă-ngroape aceeaşi cruntă oarbă patetică realitate, care vreau să cred că nu există- pentru că mie nu îmi place chiar atât de mult să fiu patetică.
Uneori Prefer să vă ajut în loc să vă fut pe toţi şi să urc încet până la stadiul în care să nu vă las deloc să îmi mai stricati vreodată filmele. Dar voi aveţi mereu grijă să mi-o întoarceţi amintindu-mi că existaţi în timp ce ma delectaţi constant cu o prostie acerbă, sunt tot mai intrigată întrebându-mă existenţial dacă există pe undeva niste nenorocite de limite. mă îndoiesc, aşa că ar trebui să mă gândesc serios să nu mai iau în considerare varianta în care încerc să te opresc să te mai duci pe pulă, şi-i tragi după tine pe toţi care-ţi întind o mână.
Am nevoie să creştem dracului odata pentru că am nevoie serioasă de o conversaţie decentă, şi oameni care să mă ajute, nu doar să mă lase să evoluez. în situaţia asta înţelegeţi că nu sunt nebună când vorbesc singură. în capul meu nu renuţ niciodată, dar trebuie să învăţ să nu mai cer nimic de la oameni limitaţi. pot, dar nu poţi, NU POŢI- nu pot pentru că mi se pare atât de crunt, ar trebui să fie ILEGAL, avem atâta potenţial, dar nu suntem, suntem limitaţi de satanele din capul nostru, lipsă de control şi fiecare lucru mărunt. am păţit asta de mult prea multe ori şi nu mai vreau, nu pot să las lucrurile aşa cum sunt, dar uneori pare că nici nu le pot schimba- oricât le evit, tot rămân acolo - în final îmi rămâne doar să renunţ, sau lupt până la capăt şi să sper că fiecare va primi ce merită - ochi pentru ochi până ramânem orbi în faţa sorţii...

nu-i aşa?

cu toţii greşim. ce ne diferenţiază e că unii dintre noi realizăm pe când ceilalţi încearcă să se mintă frumos că nu a fost vina lor, unii ne gândim înainte să o facem din nou, altora nici nu le pasă, unii acceptăm asta, pe când ceilalţi nu ar putea să admită, niciodată, că au greşit. puterea nu înseamnă ce vrei să pari în faţa altora, ci ce eşti în faţa ta. înseamnă autocunoaştere, justificare, evoluţie şi în primul rând acceptare. înseamnă să fii capabil să te ridici, când toţi te sfidează, de la 5 metri sub pamânt până la mii de metri, deasupra lui, nu să te afunzi tot mai tare în pierdere de sine în timp ce încerci să îmi demonstrezi mie cât eşti de bine. căci dacă ai fi nu ai mai încerca, pentru că ai înţelege, desigur, CĂ NU DAU UN CĂCAT pe tot ambalajul ăsta.
nu te doare, nu îţi vine să te SCUIPI, când te roade, pe dinăuntru? că mi-ar veni numai mie, să plâng. îmi pare rău, dar nimeni nu va putea să te respecte, creadă, încreadă sau ierte, şi chiar dacă ar face-o, nu ar avea nici o relevanţă până când nu vei face tu asta cu tine însuţi.

aşa că gândeşte-te din nou, înainte să îmi scoţi ochii cu fiecare futută de greşeală pe care am făcut-o de-a lungul timpului şi să o negi pe fiecare în partea a ta, care din noi e mai tare?

iar, e prea devreme să fie prea târziu

m-am trezit iar, zombată, la ore nejustificate şi am pornit, în final, într-o aventură până la capătul holului pentru un strop de hidratare. din fericire vedeam 3d, adică, 3d, ca atunci cand te uiti la un film fara ochelari, aşa că am ales să trag draperiile, să mă încolăcesc în jurul plapumei ca o cobră făcută ştrudel - bineînţeles că după mişcarea asta eram, implicit, dezvelită - şi să fug ŞI EU, de responsabilităţi, ganduri, realitate şi astfel de lucruri pentru doar câteva ore în plus. dar tot aici am ajuns, într-un final.
m-aţi obosit. am obosit. am obosit atat de tare. am obosit să sper că va fi mai bine şi să îmi daţi peste bot, am obosit să îmi stricaţi ziua, am obosit să îmi stricaţi noaptea, am obosit să nu ştiţi niciodată ce vreţi, am obosit să îmi pese şi să dau sfaturi pe care nimeni nu se oboseşte să le asculte. aşa că n-o să-mi mai pese, o să mă lovesc peste ceafă de cate ori se va mai întâmpla asta. am obosit să subliniez nişte lucruri ATÂT DE EVIDENTE iar voi să fiţi atât de laşi încât măcar să recunoaşteţi, d-apoi să vreţi să vă schimbaţi. parcă tipaţi, HEI, uită-te la mine, SUFĂR, ai de gând să laşi asta să se întâmple? nu v-aţi săturat să tot primiţi fără să daţi nimic? eu da, dar am să las de la mine şi am sa mă CONTRLOLEZ. poate lucrurile bune se întâmpla oamenilor răi cu un scop, e totul un fel de cerc al naturii. aşa că nu am să mă mai împotrivesc, am să vă las să muriţi încet, să n-aveţi probleme dar să vă faceţi, să lăsaţi paranoia să vă mănânce de vii, şi apoi să vă întrebaţi, sau mai bine, nici macar să nu va întrebaţi CE PLM SE INTAMPLĂ. se intamplă că nu se întâmplă nimic, că nu vreţi să se întample nimic, că VĂ BATEŢI JOC, şi sunt atât de intrigată încât am decis - nu, în nici un caz să vă dau dreptate, doar să o las moartă şi să nu mai dau un căcat pe voi, nici voi pe mine, asta se întâmplă. am să las viaţa să vă pocnească, poate pe ea o s-o credeţi şi o să vă pară rău că nu v-am pocnit eu, şi că nu v-aţi bucurat de lucruri cât încă erau acolo. chiar vreţi atat de mult să vă complaceţi in oropsirea şi agonia din capul vostru şi să aruncaţi constant vina pe alţii care încearcă să vă ajute, ca să nu vă doară atât de tare când ştiţi că sunteţi NISTE PROŞTI?
n-aveţi decât.

am marca unei izolari în fiecare frază

Îţi descriu lumea cum o văd prin ochiul meu de ciclop
Care vede dublu reciproc că sunt inconjurat de proşti
Eu nu am prieteni, am roboţi (ca isus)
Mulţimii-i place tot ce mare dar totu'i mic văzut de sus
Şi scriu versuri adică triez esente
Nu ai cum să îmi vezi forma reală e prea transparentă e
Drama de a avea timp destul să mor încet
Nu-mi spune că-s destui peşti în ocean
Nu vezi că mă-nnec?

kazi ploae - gorgone

you can kill yourself now

because you're dead in my mind

psihedelic ca psihoza

pierduti in jungla urbana, poate suntem cu totii bolnavi, dar de psihoza. toata durerea e doar in capul nostru. acum simt pe deplin ce spuneau cu 'live fast and die young'. asa ca m-am pocnit singura peste cap in timp ce mergeam pe strada si m-am impus in fata tuturor lucrurilor care mi se intamplau, m-am obligat sa stau dreapta si sa ma las dusa de val. frica e doar in capul nostru dar lasand-o sa ne domine se transforma in durere placebo in fiecare por, autovictimizare, sadomasocism. VINA. vina ca am lasat totul sa se intample si acum parca nu am mai putea fi vreodata fericiti, oricat ne-am dori. dar DE CE sa ne pedepsim pe noi, pentru mizeria in care traim? nimanui nu ii pasa daca suferi sau esti fericit, oricare din doua, e total alegerea ta.

trebuie doar sa o luam incet, si sa fim mai puternici decat paranoia asta care se joaca cu capul nostru, sa ne facem bine, la fel de bine cum ne-am face rau. e intrigant, cum totul, TOTUL, poate fi doar in capul nostru, trebuie doar sa stim sa ne descurcam cu asta.
sa cadem si sa invatam ca de fapt ni se cuvine doar sa ne ridicam, ca suntem oricine vrem sa fim.
avem nevoie doar sa ne luam niste timp.

timp sa privim lucrurile. timp sa privim lucrurile altfel. sa acceptam. sa acceptam ca sunt ani buni, si ani prosti. dar nu trebuie sa fie prosti doar pentru ca nimic nu mai poate fi la fel. totul poate fi, nu trebuie doar sa credem in schimbare, ci sa o facem, incepand exact din acest moment. puterea de a ne pune in cap, pe picioare sa facem ceva.. dar e atat de greu sa faci asta dupa toate lucrurile care s-au intamplat, caci ce ne defineste e cat de departe am fost in stare sa mergem, cum am stiut sa ne ridicam dupa cat de jos am cazut, cum ne-am gasit dupa ce ne-am pierdut. si in timp ce 100 de oameni au trecut prin viata mea, de fiecare data cand ma scufundam eram singur, iar cand m-am pierdut de mine m-am gasit total singur. asa ca am ales sa renunt la aceasta definitie de 'eu'. sa-mi dau foc si sa ma nasc din nou, si toti cei ce-au fost pe rand eu sa se adune in mine.
Si doar eu stiu, doar eu am fost acolo, doar eu sunt in stare sa ma urasc sau sa ma acuz. in timp ce 100 mananca cacat, alti 100 judeca, Asa ca de ce sa ma obosesc sa imi pese, de ce sa-mi plec capul in fata a 1000 de vorbe venite din alta parte decat de la propria mea persoana? mi s-a facut scarba sa mai stau langa oameni care nu traiesc pentru ei. daca e nevoie sa raman singura pentru tot restul vietii, o voi face, dar voi trai pentru mine. Cat timp ai pretentia sa crezi ca exista prieteni, ai putea sa te opresti sa ma judeci pentru ce spun altii ca sunt, pentru ca TOTI ati facut asta cel putin o data. dar pot sa trec peste asta, sperantele mele pentru omenire au scazut dramatic. as putea sa ma las dusa de val si sa trec prin viata ca un vis pe langa alti 100 de oameni, stiind ca daca as muri maine as fi impacata cu cine sunt, dar in acelasi timp sa simt ca in fiecare zi mai pot adauga ceva la mine, caci daca vrei ceva perfect trebuie sa te dedici intru totul... asa ca prefer sa-mi ies din corp parasind lumea voastra, oricat de mult timp ar trebui sa lipsesc, si sa invat sa simt din nou, avand un singur lucru pe deplin, nu mii de vise sfaramate. vreau doar sa stiu ca am facut tot ce se putea. nu stiu unde am s-ajung cu viata asta, e totul atat de vag, parca fiecare zi e o aventura cu cate o revelatie si un pas inainte spre evolutia invierii din morti. descopar oamenii ca pe cate o piesa din puzzleul asta gigant care e acum asa incetosat, parca s-ar topi formele. am nevoie de ei ca sa imi dau seama cine sunt, sa trec acum la nivelul urmator, izolat de acea parte trista a universului pe care voi o numiti viata. si pana atunci am sa fiu doar un suflet ratacitor, o sa m-afund in plapuma, tarandu-ma ca un zombie, atat de plictisitor dar de fapt in lumea mea se intampla mult mai multe. am sa iubesc si am sa mananc si am sa ma dedic cu fiecare particula contopirii, asa cum stii doar tu.



p.s. am obosit. poate sunt bolnava, poate ma vindec, poate ma imbolnavesc in timp ce trupul imi respinge duhul satanic si fac reactie efervescenta. capul meu se simte ca o bezeluta si da noi sensuri cuvintelor si vietii. am sa ma trezesc maine si am sa sper ca va avea sens si atunci tot ce am scris. asta o sa fie inca un + pe scara evolutiei. sau....?
zzzZZZZZ

6th sense

...de parcă nu aţi sti prea bine nu sunt nebună. doar încercăm mereu să ne facem reciproc să credem asta, ca să evităm cu toţii adevărul. uneori renunţ şi mă complac, căci doar nebună aş putea fi fericită.
însă îmi dau seama, eu simt, anticipez, realizez totul, şi trăiesc cu asta, în timp ce pentru mine voi aţi murit de mult. e cel mai simplu, eu nu mai zic nimic, voi nu mai ascultaţi. altfel, după fiecare încercare nu se ajunge decât la concluzia că nu se ajunge nicăieri vorbind despre asta, ori la eu sunt nebună şi voi aveţi dreptate. am să vă las aşa, în mediocritatea voastră, fiecare fierbând pe interior în lumea sa din baolane de săpun. eu n-am decât să tac, să mă îmbolnăvesc simtinu-mi stomacul cum se lipeşte de spate, să tremur de frig, rece ca un sloi de gheaţă, şi să mor încet.
aş putea şi eu să îmi pierd minţile de tot, dar asta ar fi prea uşor, ar însemna să renunţ, să mă predau, să îmi vând sufletul, asta presupunând că încă mai am unul, şi să devin una de-a lor. nu spun că n-am făcut asta de prea multe ori, doar îmi permit mereu momentele mele de schizofrenie, cât pentru un gram de fericire, însă întoarcerea la realitate e de fiecare dată tot mai izbitoare. ar trebui să fie ceva constant.
şi dacă sunt dispusă să pretind că sunt ţicnită doar pentru a nu deveni una, nu sunt şi proastă, aşa că nu am să vă cer să vă opriţi pentru voi, sau pentru mine, sau chestii din astea de faţadă, am să vă cer măcar să vă străduiţi mai mult, măcar cât să nu mă mai prind, sau să vă băgaţi pula.

unul din 2 e mereu nebun, azi mă tem că nu sunt eu aia...

octombrie tragic

ştii, că fiecare lucru poate fi bun, ori rău dacă nu ştii cum să îl foloseşti. în concluzie, m-am lăsat de panaramă şi m-am apucat de mâncat. acum am prea multă energie pe care nu prea mă descurc să o canalizez aşa că am accese de delir continuu şi starea mea parcă începe să fie mai constantă. stau în tricoul tău aşteptând timpul să treacă, păcat că el nu mă aşteaptă pe mine să trec...
deşi încep să am o groază de flashbackuri care nu mă lasă deloc, am început să observ şi lucruri umane, precum cât de pufoase sunt hainele dupa ce le-ai spălat, cât de frumoase sunt culorile, cât de schimbat e totul şi cum mâncarea îmi ajunge în stomac fără să simt că mi se maceră toate organele, că zâmbesc, citesc, desenez şi pot să vorbesc, că aproape că nu mai vreau să ies din casă pentru că mă simt atât de bine şi în siguranţă aici cu mine. acum trebuie doar să reuşesc să îmi organizez timpul.
am început, desigur, şi să îmi amintesc cat mai mult din valurile mele de vise dubioase, mai nou cu influenţe de lumină din asta puternic tomnatică, care îmi place tare mult, fie visey copii in pungi sau că explorez cu entuziasm case parăsite pline de membre de gelatină, viermi şi oameni carbonizaţi, în căutarea unor fraţi dintr-o poză gri din armată.
cel mai mult îmi place că fiecare vis e atât de real şi intens, atât de complex, şi SIMT TOTUL, de parcă de fiecare dată când adorm, sunt conştientă că visez, şi mă afund tot mai tare, lăsându-mă în voia inconştientului, impunându-mi să mă trezesc doar când lucrurile devin prea demonice, dar fără să deschid ochii, doar să mă transpun în altă lume, trezindu-mă în furtună pe un bloc într-un oras necunoscut pe care îl explorez stradă cu stradă, sau zăcând pe jos, la petreceri întunecate. totul ţine de control, chiar şi a şti când poţi, aparent, să pierzi controlul. ca un fel de k hole continuu, creierul meu secretă câtă puţină substanţă bine păstrată acolo şi mă transpune din lume în lume, atât de reală, fiecare pe o altă stare gamă de culori, o altă lume pe care nu am văzut-o încă dar sunt sigură că există. cel mai tare mă sperie când peste ani, văd locuri şi fapte pe care le-am visat, şi mă opresc brusc în mijlocul străzii pe care nu am mai mers niciodată şi tot ce pot sa spun e DEJA VU.

acestea fiind spuse, abea aştept să dorm!

de dragul tău

De dragul tău m-am înnorat şi-am nins,

M-am recompus din nori şi fulgi, iubito,

Şi m-am surpat din ceruri dinadins.

Păcat de-atâta iarnă ce-ai minţit-o.

Ningeam curat, ningeam conspirativ,

Ningeam în febră rece şi-n neştire,

Ca un dogmatic trist şi emotiv,

Cu-o ultimă credinţă în iubire.

Dar tu ai râs de-această iarnă-a mea

Cu fulgi naivi… Şi te-ai lăsat furată

De-o iarnă de carton şi mucava

Cu fulgi vopsiţi, de cretă colorată.

Ce-a fost: un vis? Iluzii fără sens?

O dramă-a fost? O luptă nefirească

În care albul a pierdut imens,

Strivit de-o lege mult prea pământească.

Arcadie Suceveanu

trăim şi mâine dar hai să traim acum

Mă uitam la posturile de acum mult timp şi parcă mi-a scazut iQ-ul şi dopamina şi mi se criogenizează creierul şi am atât de multă nevoie, şi atât de multe gânduri dar nimic care să mă ajute să le exprim. aşa că prefer să tac. asta nu pentru că nu aş avea nimic de spus, ci doar pentru că am atât de multe încât mă panichez şi clachez, negând totul. aşa că haide, profită de mine şi acuză-mă că nu îmi pasă. dar tu nu ştii că mintea îmi vorbeşte, în fiecare noapte când inchid ochii, vorbeşte, atât de mult, că mi se pare intrigant uneori să îi aud vocea liniştitoare care iar nu mă lasă să dorm şi-mi spun din nou, e prea devreme să fie prea târziu dar... de fapt, e doar realitatea. caci acum fierb şi nu mă simt deloc bine, din cauza ei.
Şi sincer, realitatea asta niciodată nu prea mi-a plăcut! Pân-acum am tot încercat să fug de ea mâncând pământul, şi m-am ascuns în tot felul de lucruri până m-am pierdut de tot, plângându-mi de milă printre cearceafuri. Dar crede-mă, c-am obosit şi am rămas aşa, între două lumi, când tot ce vreau e să rămân undeva şi să mă simt ca acasă. Sunt prea perfecţionistă ca să fiu aici, am nevoie de atâta motivaţie şi substanţă să dispar din locul ăsta şi văzând lucrurile aşa nu ştiu dacă va mai fi la fel vreodată. Nu pot spune că am încetat vreo clipă să lupt, doar că am obosit iar acum nu mai pot decât să mă afund şi să aştept să se întample ceva. Percepţia mea asupra timpului şi a realităţii e TOTAL distorsionată şi moare încet, universul mă joacă pe degete ca un bănuţ în maşina de spălat. Suntem toţi, singuri în spaţiu şi timp, dar eu insist, exist fără să trăiesc sau trăiesc fără să exist.
Pe cât de mult mi-a plăcut, când m-am speriat de viaţa mea m-am panicat îngrozitor şi încercat să fac timpul să treacă mai repede. Am reusit, dar acum nu îl mai pot opri. Mă aşteptam ca el să le rezolve pe toate, dar doar le-a estompat şi le-a lăsat acolo. Dar nu mai pot să mă întorc. Poate nu vreau, poate nu trebuie... Pământul meu nu mai există... astea sunt lucruri ce se întâmplă o dată în viaţă, mult prea repede. Apoi te lasă singur să mergi mai departe. Şi trebuie să te bucuri că s-au întâmplat şi că ai supravieţuit, nu să le laşi să le marcheze. Dar eu am fost atât de lacomă că am stricat maneta din maşina timpului şi acum mă învrât pe fast forward lovindu-mă de fiecare colţ al unei găuri negre. Până când creierul meu nu mai poate să conceapă amintiri, doar flashuri înceţosate de pe străzi întortocheate, zile ploioase, ascunşi pe terase, frunze foşnind, şine trosnind, pături în geam, câte un gram... ştim toţi cum era, când nu ne săturam.

Nu poţi uita trecutul, trăieşte cu el. Acum că am picat hai să rămânem întinşi pe iarbă şi să ne pierdem în cerul înstelat, hai să construim din nou pământul, cu mâinile goale, cu vise şi soare.
Acum eu am nevoie doar de iubire şi-o saltea, şi tot timpul din lume, să mă satur de ea!!!

perfect stranger

Prin ce ţinuturi rătăceşti
Pribeagă?
În care grotă din poveşti
Ai hibernat o vară-ntreagă?

O, Muza mea cu nasul mic
Şi coapse fine,
Abia sculptate din nimic,
De ce te-ai dus de lângă mine?[…]

Vrei poate macii din livezi
Pe toţi cu mâna ta să-i scuturi?
Sau te distrezi
Cu pălăria după fluturi?

tudor arghezi- prefaţă

love and other drugs

aseară ne-am cărat reciproc până pe lună. pentru că noi suntem pe filmul nostru şi moartea nu ne va despărţi niciodată, decât trupul de suflet şi eventual, de ce-am îngurgitat în ziua respectivă. a fost ok, chiar dacă sus era sonorizarea proastă şi jos plin de cocalari. unul din ei era să mă ucidă când nu voia să mă lase în baia băieţilor să beau apă. ar fi trebuit doar să îi arăt limba şi să merg mai departe, dar între timp am găsit salvarea vieţii...
azi dimineaţă, după jumătate de zi, o cafea şi o cola când am început să pot vorbi din nou, am fost la unchi-miu să îmi deseneze chestiile pentru pereţi. i-am spus că am să îi văruiesc casa pentru tot restul vieţii pentru toată răbdarea de care a dat dovadă. ah, ce-mi iubesc familia - deşi asta m-a făcut să-mi amintesc că nu am mai vorbit cu tata de câteva săptamâni, şi da, locuim în aceeaşi casă...
revenind. ca să ne creştem şi mai mult dopamina, am dat toţi banii pe mc donald's, pentru că cel putin eu simţeam că e ăsta singurul lucru care mă poate face să mă simt mai bine, măcar cât să mergem până acasă fară să mă chinui să nu cad din picioare. şi desigur, pentru că doar gândul ăsta mă încă mă face fericită, ca să nu mai spun de îngheţata aia.... după asta am zăcut în pat pentru tot restul zilei uitându-ne la desene şi mama ne-a făcut popcorn şi sendvişuri şi până spike era atât de fericit încât a scăpat o băltoacă de pipi când ne-a văzut...
ziua asta de rehab ne-a prins atât de bine şi aş vrea să facem asta în fiecare zi.... acum miros a ciocolată şi stau învelită-n păturică cu tastatura în braţe, mă dor dinţii şi am să mă culc în curând că încep să nu mai pot focusa. însă mă simt mult mai bine. parcă lucrurile încep să se pună la locul lor, după cum spuneam. haide să înnotăăăămmmmmm, iubire!

This time things will be different?

sunt tot aici, tot eu. mă tem să ştiu unde-am ajuns, dar pentru ce? vine o vreme când te întrebi ce mai contează cu adevărat. m-am săturat să fierb şi văd încetoşat, dar nu e rău, deci presupun că-i bine. şi dacă nu găsesc nici un răspunns, azi ar fi bine să contez şi eu, în loc de tine. cum am ajuns aici, poate-aş minţi să spun că nu prea ştiu exact, dar simt că nu există somn să mă trezească şi nici o avalanşă să-mi pună gândurile înapoi în cap, un fel de vis din ăla din care m-am trezit într-un vis şi mai ciudat. Un munte de pastile, nu ştiu, eu nu prea pot să mă adun dar ce va reuşi va fi cu siguranţă cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.
şi mă-nfioară gândul că mâine dimineaţă am să mă simt că nouă dar totuşi n-am să pot să mă ridic din pat. acum că ştiu că toate caracatiţele au trei inimi am să le rog să-mi dea şi mie două. eu vreau să simt totul, scoteţi-mă de-aici, nu mai rezist pân-am să pot pleca fără să mă întorc vreodat'. oraşul ăsta mănâncă vieţi, cerul scuipă iubire şi noi călcăm pe ea în schimbul mizeriei ăsteia cu care ne-am ales. şi găurile de canal scurg suflete, sper că se duc toate într-un loc mai bun şi că îl vom găsi cânva, măcar pe-al nostru... dar la sfârşit am să-l fac să fie mândru, şi am să-l las să plece singur dacă vrea, nu aşa, ca un monstru. eu ştiu că locul lui nu e aici şi o să ne-ntâlnim în prin aer undeva. da, ştiu, chiar cu preţul vieţii c-ai să te-ntorci la mine, a doua oară nu îmi vei scăpa, la fel de fraged şi curat că aş muşca din tine şi iar te-aş împroşca... stau şi mă-ntreb de ce gândeşti aşa, de ce ar fi atât de greu dacă ai accepta, în loc să fii la fel de slab şi să verşi totul către mine? căci eu sunt gata să uit iar, tot răul într-o clipă, însă mă tem că tot ce-arunci în ea se-ntoarce-asupra ta, încerci să mă ucizi şi nu te pot salva... şi nici măcar pe mine.

ai simtit-o?

uneori îmi doresc să simt şi eu lucruri, atât de mult, sper să nu rămân aşa pentru totdeauna. şi mă tem, mă tem că nu voi mai fi fericită vreodată... oamenii mă întristează. au orgolii prea mari şi minti prea mici. subconştientul lor ştie dar nu îşi permit să accepte asta. si ar putea fi atatea dar... uneori mă faceţi să-mi doresc să muriţi cu toţii şi să fiu singură. de ce nu puteţi fi drăguţi? simt că nu mă pot controla şi nimic nu e aşa cum ar trebui. vreau la mare mai mult ca viaţa. azi am ieşit din casă pentru 2 minute şi simţeam o dorinţă nebună de a mă baricada pentru totdeauna bând frappeuri. prea multe nevoi umane, am obosit să trăiesc, supravieţuirea e prea epuizantă pentru mine am nevoie de mult somn şi iubire, şi o viată nouă, cât mai departe de asta-n care sunt captivă.

mii şi mii şi mii şi mii şi mii şi mii şi mii de filme şi nimic mai mult...

Paris, Je t`aime!

Nu stiu cum sa-ncep... am mai facut asta o data si am apasat ceva de-ampulea pe pda-ul asta si a disparut totul asa ca am renuntat. intre timp am si mai multe lucruri de povestit si e abea la jumate. ar trebui sa fac asta in fiecare zi, ca uit ce s-a intamplat ieri.tocmai incep sa-mi ies treptat din dorinta de a ucide pe toata lumea si
devin din ce in ce mai frenetica. dar sunt inca instabila si starea mea cade dintr-o extrema in alta in cateva secunde. atat de bulversant si merg pe strada cu capul in j'de mii de directii. cand vad un om interesant am un impuls nebun de a ma holba.
FUTUTI MORTII MATII SATI FUT IAR SA FUTUT WIRELESSU VIETIIIIII FIX CAND SA DAU SAVE si am ramas doar cu prima parte pe care am apucat s-o salvez. samibagpula. renunt. AAAAAAAAAAHHHHHHHHHHHHHHH. dece? sunt cea mai trista. poate vvoi continua candva. nici nu isi inchipuie cineva cum e sa tastezi pe touchscreenul asta. e 1.30 aici, 2.30 acasa si ... merg de azi dimineata. ce cacat, scriam din nou de atunci. dar imi place sa ma autocompatimesc. sau poate e mai biine sa nu vada nimeni ce am scris prima oara.
gata. m-am linistit. dar daca patesc asta din nou ma arunc.

you need some uppers

Şi parcă nu există timp, şi nici timp să-mi fac timp şi umplu timpul făcând nimic, văd c-am cam obosit să trăiesc şi să fac lucruri din astea umane şi fără sens, m-am săturat, plictisit, de tot, am o perspectivă foarte abstractă asupra vieţii în ultimul timp, nici nu merită să mă axez pe ea, de fapt, cui îi pasă? nu am puterea să mă pun în cap şi nici măcar să mă gândesc la asta. Nici nu mă obosesc să încerc să mă explic, sunt doar oameni. Cât timp nimic nu mă distrage şi nimic nimeni nu există, rămân în mâinile mele, căzută în somnul conştiinţei închisă, pentru totdeauna-n capul meu cu ceaţa asta, şi mă tem că nici n-am să mai ies vreodată de aici. E palpitant şi paradoxal şi confuz, înfricoşător uneori, dar mă simt în sigurantă. Până la un anumit punct, îmi iau doar mii şi mii şi mii de filme, nu pot să-mi dau seama dacă întrec limitele, pentru ele că nu există.

Mai uit de mine cânteodată, trezindu-mă doar pentru câteva clipe în numeroase deja-vu'uri dintr-o lume ce-mi pare acum atât de ireală, dar in care totuşi credeam exist. Când merg pe stradă şi observ brusc fiecare păpădie şi frunză şi explozii de flori mă fascinează, de parcă nu au fost niciodată acolo cu adevărat, nici zăpada sau frunzele, şi îmi autoîmpărtăşesc toată frumuseţea colcăind pe dinăuntru, şi timpul o ia razna, se joacă de-a saptămânile, lunile şi anii cu mine şi mă scuipă în locul ăsta ciudat fără spaţiu sau timp, unde nu fac decât să mă scufund uşooorr şi aştept să văd ce se întâmplă. Până să realizeze, unii îi zic viaţă. Eu sunt într-un fel de a 5a dimensiune şi nu mă obosesc să-mi ies din cap pentru lumea exterioară, atât de tristă când o vezi de fapt încât prefer nici să n-o mai văd, de parcă urlă că 'ceva e greşit!', dar se pare că toţi sunt prea ocupaţi cu vieţile lor ca să îşi dea seama că mor încet într-un iad din beton. Şi de-aş găsi ceva care să merite, tot nu m-aş întoarce în fiecare zi înapoi printre voi, l-aş soarbe lacom şi l-aş face o parte din mine, devenind dependentă de tot felul de lucruri. Şi oameni. Da... oameni. Şi fericire, aşteptări, amintiri, muzică, irealizare, destin, ciocolată, perfecţiune, abuz, iubire, sunetul telefonului, aventură, ochelari de soare, fixaţii, cofeină, iluzii induse, miros de ploaie, adrenalină, locuri şi voci, parnoia, delir, evadări, lene, lene, dopamină, silă, distrugere, întuneric, dispreţ, ignorantă, afecţiune... Şi mi-e frică, pentru că nu pot trăi cu ele, dar nici fără ele, e totul sau nimic. Eu ştiu totul dar nu fac nimic. De fapt am să rămân agăţată de realitatea mea interioară până mă găseşte cineva şi nu mă voi nelinişti pentru nimic în lume.

Lumea e tristă, mult prea rău pentru mine, aşa că eu mă ascund sus pe un nor. Sper doar să nu mă pierd de tot, am să dau vina pe ceilalţi dar eu ştiu că am să mă pedepsesc pentru că am lăsat totul să se întample. Vreau sa fie fericită ca sa nu mai fie nevoie să fac asta. De ce?

Suntem prea prajiti cu toţii. Sau prea nemernici, sau incapabili de a ne opri din a fi prea buni. Şi profităm, profităm, profităm. Viaţa asta m-a consumat şi vreau să mă pastrez doar pentru mine. Interpretează, distruge-mă, urăşte-mă, iubeşte-mă şi te voi iubi, foloseşte-mă sau ia-mă de tot, n-am să mor niciodată.

Viaţa e cum ţi-o faci. Sau cum ţi-o fac alţii.

aşa că ai grijă, ai grijă...

just stop haunting me

sper să aveţi cu toţii un 1 mai fericit.

iar am visat lucruri şi m-am trezit prost. parcă-i un fel de telepatie malefică. cine ştie? poate mă va urmări pentru tot resul vieţii.

ca să nu mai spun de crizele de tuse, DIN NOU. Transpir şi tuşesc î n c o n t i n u u şi îmi curg şi curg curg curg lacrimile şi mă simt groaznic.

vreau să se termine totul, dar nu ştiu de ce am senzaţia ca abea a început. poate am să o iau raaaznaaaaa din nou şi nimeni nu mă va putea orpri şi viaţa e ca o maşină de spălat şi culorile se amestecă, se amestecă şi suntem storşi şi supravieţuim. Supravieţuim în loc să trăim.

Mi-am pierdut minţile din nou

Am fost distrusa vreo juma de zi şi oarbă jumate de noapte dar e bine acum. Preţuiesc până şi starea asta de nimic, deci îţi închipui! Sper ca totul e in regula. Nu stiu de ce ma plang, cat timp o fac cu mana mea. Sper sa fie totusi bine intr-un final, si sa nu fi compromis totul pentru totdeauna. Sunt perfectionista, naiva si distrugatoare si daca nu pot avea totul ma afund din ce in ce mai tare in nimic incercand sa ma ridic, desigur că la sfârşit inenţia mea nu mai are nici o relevanţă pe langă urmari, dar tu mereu le vei lua pe alea drept exemplu. Aş vrea să ştii, dar din păcate toate intenţiile vor rămâne în mine pentru totdeauna, alături de celalalte mii de lucruri, până eventual voi exploda, iar tu mă vei urâ pentru tot restul vieţii şi e ciudat cum totul este doar o mare CONFUZIE. Eşuare? Vreau sa las oamenii sa ma ajute, sper sa nu ii dezamagesc din nou(inevitabil), am nevoie de asta mai mult ca oricand si ma bucur ca au de gand sa o faca, doar ca trebuie sa ma inteleaga ca sa ma poata ajuta si pentru asta trebuie sa le explic, asta fiind deja un procedeu prea complex care implică voinţa a mai mult de un om. Comunicare? Cum ar veni că fără să ştim, avem aceleaşi scopuri da fiecare încearcă să îi explice celuilalt, sau face direct cum crede si DEZASTRU! Nu stiu ce sa spun, nu imi dau seama ce se intampla, poate fi o catastrofa sau o revelatie, ca cea din autobuz acum un am pe vremea asta cand am incercat sa schimb totul, dar inca nu stiu daca am reusit sau nu. Eu zic ca nu a fost prea rau. De fapt încă mai încerc. E totul mult prea rapid si confuz si acum ca nu mai am un scop sa ma ridic din pat dimineata, m-am gandit ca asa sunt obligata sa imi gasesc unul, sau sa mor incercand. Doar sa nu pic in mediocritate traind pentru nimic.Mai bine mor de supradoza decat de singuratate. Am pierdut ambele lucruri care ma nimiceau si ma completau in acelasi timp. Le-am pierdut pe rand una pentru cealalta iar acum am ramas fara identitate si fara nici una dintre ele in speranta ca ma voi regasi treptat, ori voi renaste, si nu voi avea nevoie decat de mine, dar se pare uneori ca am nevoie de ceva...

de ce de fiecare dată când ma uit azi la ceas e şi 47?

măcar un viitor, nu doar o mie de trecuturi

citesc o carte tristă şi mă afund în ea , de mic copil am păţit asta, poate e vina imaginaţiei prea bolnave ce ţine să mă transpună în alte lumi. e tragic cum orice mă întristează în ultima vreme doar pentru că m-ar putea face fericită. e plăcerea aia bolnavă din suferinţă, totul sau nimic, ştii? o ard pe psychedelicuri de alea care nu se mai termină şi am început să îmi rod unghiile din nou, mi-a trecut răceala şi mă umplu de flegme dar măcar pot dormi fără crize de tuse. acum vreau să mă transpun în blana tolănită pe covor şi să ne contopim împreună. şi aş vrea să o îmbrăţişez mai des pentru că o iubesc, atât de mult, încât sunt incapabilă să realizez uneori, tipic, dar aşa sunt eu, o nemernică nerecunoscătoare. incoerentă, dezorientată şi confuză, complet confuză şi mă pierd, mă pierd în detalii, în drumul până acasă, în propria mea viaţă. ar trebui să fac atâtea lucruri da' nu mă adun nici să mă duc până la baie şi mă intrigă, că fac totul atât de fluent în mintea mea, încât mă tem uneori că voi deveni schizofrenică. de ce nu pot să zac într-un pat pentru tot restul vieţii? şi să am totul, totul între patru pereţi şi o fereastră acoperită cu foi vechi de ziare... e soare. a fost, acum nu mai este. acum miroase a cocos şi eman un sentiment ciudat. acum vreau doar să mă topesc în cearceafuri, vreau asta mai mult ca viaţa. mai mult ca viaţa... ingelegi tu?!

niciodată niciodată niciodată

E martie și te fac să te simți ca în fetițele power puff când îți sug creierul. Așa este! Simte-mi colții! Spike a înnebunit de tot și scuipă păr. Nu pot să mai mănânc de o veșnicie. Am început să mă obișnuiesc să mă întrebe to

ată lumea ce căcat mi se întâmplă și să le spun că sunt racită. Sunt doar o nenorocită instabilă și dezorientată, una sentimentală din păcate, care încearcă să gândească în loc să simtă, că are simțurile prea afectate.

Momentan nu îmi prea iese dar va trebui să reușesc la un moment dat. Trebuie să îmi găsesc o ocupație. Vineri plec în training camp. Sper să mor, nu îmi pasăăăăăăă!. Și nu, viața nu merge înainte, viața o ia de la capăt. Din nou!

ce satană-i asta?

luciditatea şi orgoliul tău, ar fi atâtea, dar zboară-n capul meu ca fulgii de zăpadă, în timp ce eu nu mai sunt de mult în stare să mă agăţ de ele, mi-e frică uneori, realizez iar tu preferi să le ignori.bulversant, atât de simplu, previzibil, ştii şi totuşi încerci, dar nu încerci cu adevărat pentru că ştii, ştii şi nu mai crezi, ştii cum ai incercat de-atâtea ori şi de fiecare dată ţi-au dovetit că nu ai nici cea mai mică nevoie de ei, cât timp nu te vor putea ridica. se iau de tine că nu ştii când poate ar vrea şi ei să nu le pese, pentru că hai să fim serioşi, de ce aş vrea să ştiu lucuri care nu ar putea să mă ajute? de fapt eu ştiu că e doar mult prea complex pentru tine să încerci să înţelegi şi nu te vreau aşa cum nu mă vrei şi se învârte totul iar eu aştept lucruri ce par să nu mai vină şi-nghit, înghit totul prevăzând parcă clipa în care voi refula mai violent decât la cea mai tristă intoxicaţie.
şi fiecare perioadă din viata-mi e scrisă-n piele cu o cicatrice, în creier c-o psihoză şi ai putea să mă citeşi ca pe o carte înaintând cu fiecare rând sau poţi doar să mă laşi pe mine să încerc să-ţi povestesc, mă tem la fel de mult ca tine, deci ce ne mai opreşte?
din nou nimic pare să nu mă mai satisfacă dacă nu e în cantităţi imense, nimic nu mă mai atinge pentru că de cei ce ştiu par să nu mă mai las atinsă. sunt clipe-n care simpla supravieţuire-mi pare prea surmenantă şi nu văd nici un rost să-mi târâi picioarele înapoi acasă, aş vrea să mă prăbuşesc aici şi să dorm pentru totdeauna. şi totul pare futut până într-un anumit punct, iar restul te-apuci tu să-l fuţi. că nu mai e ce-a fost şi poate nici n-o să mai fie, deci nu mai ai nimic de pierdut şi ai risca totul chiar acum dar.... nu te trezeşi aşa, măcar o dată, întrebându-te cine eşti, ce zi e, şi ce căcat cauţi aici?

unu la unu nu unu la un milion

CHIAR ACUM. trăim vremuri triste.

simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. s i m t a s t a.

cele mai triste.

şi am putea face atâtea lucruri dar ne lipseşte viaţa. sau poate vina egourilor prea pline de sine pentru a convieţui şi a celor ce se lasă spălaţi pe creier uşor, uşor. şi totuşi... e prea devreme să fie prea târziu!

Până atunci însă eu mă declar în mod oficial în CARANTINĂ !

random

~ a venit unchi-miu la mine zilele trecute şi m-a luat cu 'băăi mai ţii minte când aveai 3 ani şi erai
asa zef so fresh şi când veneam la tine şi stăteam la masă tu veneai cu oliţa în bucătărie să faci caca?'
-nu, imi amintesc doar când stăteaţi voila masă şi eu veneam să vă povestesc cum am vomitat de-a lungul sufrageriei...

~ mi-am găsit pe dulap coroana de la serbarea cu alfabetul din clasa I, cu un K mare pe ea. E destinul...

~ spike s-ar putea să aibă început de astm pentru că l-am bombat şi i-am suflat pe nas ca să scoată horcăituri, asta după ce s-a prins că dacă ţine gura deschisă nu i se mai umflă fălcile. îmi pare rău spike :( nu voi mai face asta niciodată, doar în situaţii extreme.

~ fratele nebun al vecinei m-a convins să îi dau 5 lei să îi joace la maşinile vieţii şi i-am zis că dacă nu imi aduce dublu până a doua zi mă lasă să îl rad în cap. nu, bineînţeles că nu am avut încredere în el, am fost doar prea bună. a doua zi l-am luat cu maşina prin somn dar nu am avut nici pe departe destulă precizie, precum era de aşteptat, deci nu am reuşit decât să îl sperii. momentan. acum bărbată-miu joacă la ruletă fin-că oricum nu mai are bani. nu vreau să fiu sceptică dar.....

~ nemernicii vor să ne mute lângă cancelarie. de parcă nu era deajuns. ANI DE CHIN NE AŞTEAPTĂ. un chin şi mai groaznic. măcar e vacantă acum. dar lipseşte feelingul ăla. cred că l-am pierdut pentru totdeauna. păcat, era distractiv......

i hope you'll burn in hell

making me wonder if i've been adopted.
FUCK YOU :)

sec

Pentru mine e totul sau nimic, şi între ele e doar o linie luuuuuungă şi subţire.
Degeaba ai iniţiativă dacă eşti singur, degeaba ai atâtea de oferit dacă nimeni nu le primeşte, degeaba te limitezi dacă ştii ca că ce vrei e de fapt mai mult. degeaba ai avea zeci de prieteni dacă nu ai cu cine să vorbeşti.

torn sare pe rană?

altă zi anostă şi dispreţ in declin pe măsură ce mă îndepărtez de oameni care par să uite că totul costă, dar starea n-are preţ, aş spune ceva dac-aş avea cu cine să vorbesc. ştiu tot ce crezi, cât vrei şi căt de mult te temi, tu nu ştii cine sunt şi nu ştii cine eşti... doar cine vrei să pari faţă de mine. merg mai departe şi dispari, tu nu ştiu ce te faci, că n-ai să scapi de tine. prea mulţi care-i dispreţuiesc pe ceilalţi doar fin'că nu se pot iubi pe sine.

nu ştii cât rău încercând să faci bine

X: e un test
X: si te vor urmari
Y: pesimismul te ucide
Y: copila malefica
X: e doar
X: paranoia
X: alta sechea
Y: sechela?
X: secheala
Y: trist
X: sechela?
îmi vreau viaţa înapoi. ştii că va trebui să aştepţi una nouă căci viaţa s-a terminat de mult, e vie doar în mintea ta şi te va bântui fi în fiecare futută de secundă. dar după un timp devii imună, ba chiar cea mai imperturbabilă persoană din câte cunoşti. eşti prinsă în cosmos.
viaţa ta e doar un imens deja vu.
e un mare vid şi nu simţi nimic. aşteptarea, cel mai oribil lucru. acum e singurul şi e o adevărată provocare. încă ai momente în care te întrebi dacă are vreun rost şi te temi doar să nu înnebuneşti până atunci. doar pentru a-ţi păstra mintea curată, ţi-ai ascuns sentimentele atât de bine încât ai devenit un robot. te împaci cu ideea că e doar o staţionare neprevazută şi temporară, pentru vre-o mie de nopţi în care universul are timp să te mestece, aşa că nu eşti sigură că simţurile tale îşi vor reveni vreodată. pregăteşte-te, petru că viaţa următoare e ca să-nveţi să fii iar om. dacă nu aş fi avut o viaţă să ştiu ce pierd acum, rămâneam aici pentru totdeauna. acum am un scop şi mii de motive şi mă topesc doar gândindu-mă la ele. am ştiut unde vreau să ajung fără să ştiu nimic altceva. e ca atunci când o vezi şi ŞTII că e ea.

promite-mi că nu ai să renunţi niciodată...

love matters

my life is not about becoming somebody to others, but to myself. that's why people always wanna throw away from me everything they don't understand and i keep holding on even if i have to give up everything else. and no, i'm not a fool, i'm just selfish. i'm doing it cause fighting for you is fighting for myself.

2011

încă o noapte dupa care oamenii au ramas cu sechele sau au înnebunit total. eu am urcat repede şi mi-a luat tot restul nopţii să cobor uşor...

you're all fat and sober

şi treci prin diferite stări fără să-ţi pese de urmări... oamenii nu sunt decât unelte în decor. unii te dezamagesc, ceilalţi nu se ridică la aşteptarile tale, alţii te intrigă pur şi şi simplu făcându-te să-i implori privind pe sub gene, ştiind că e mai mult, dar fără ca nimeni să cedeze. unii nu pot ţine pasul ori se cred superiori în comparaţie cu tine, fără să să aibă o definiţie prea concretă asupra lor, se pierd şi renunţă pe când ceilalţi nici nu sunt dispuşi să joace iar alţii sunt pe filmul lor. până la urmă rămâi tot cu tine deci fi pregătit. cât timp ştii cine eşti, îţi permiţi să pierzi controlul fiecare zi.

X

Care sunt cele mai bune 3 lucruri care ti s-au întâmplat?

high school is LOW.

am să scriu o carte ca să nu mor de foame.

depresia toamna-iarna

urasc craciunul si iarna, lumina, diminetile si va urasc pe toti, sclavi fara viata, ma urasc pe mine pentru ca nu mai sunt destul de puternica sa lupt si nici destul de slaba sa cedez. ma urasc pentru ca stiu ca nu pot deveni ca voi dar sunt destul de terminata incat sa traiesc in lumea voastra, de fapt sa mor in lumea voastra. ma urasc pentru ca nu sunt in stare sa fac nimic mai mult decat sa stau si sa observ totul si sa ma bazez pe faptul ca o sa fie bine intr-o zi. dar eu sunt una si voi prea multi. si zilele nu au sens, eu nu am sens, nimic nu are. nu vreau sa fiu caine. nu vreau sa fiu om. eu vreau sa traiesc. lasati-ma sa traiesc. stiu ca nu sunt coerenta. cui cacat ii pasa? veti zice ca ma victimizez si ca nu am nici un motiv sa fiu trista. dar am vreo unul sa fiu altfel? maine voi fi bine si nu voi mai simti nimic. azi ma simt groaznic si atat. intr-un fel sau altul in capul meu totul are sens. e atat de simplu. dar e prea tarziu. ma urasc pentru ca ma iubesc prea mult. ma urasc pentru ca azi imi plang de mila. ma urasc pentru ca sunt. ma urasc pentru ca nu sunt. ma urasc pentru ca nu mai sunt. si maine nu va mai fi nimic. nu a fost niciodata.

Spike si-o ia la spike, din nou

prima oară de ziua lui, de data asta de ziua mea. a fost castrat. doctoru' a fost uimit şi a zis că nu a mai vazut până acum un caine care să înceapă să mişte pe la sfârşitu operaţiei, şi că a trebuit să îi mărească porţia de tranchilizant, mai mult decât cea normală pentru greutatea lui.
ciudat, nu-i aşa?
acum e bine, mesteca jucării ţiuitoare la picioarele mele ca să îl bag în seamă şi când dădeam să mă ridic fugea, ca să vin după el.

piesa asta imi dă deja vu'uri grave. s-a terminat. am să o pun din nou. mă simt atât de plictisită, obosită şi... toamna e prea tristă să fii singur şi lucid, iar tristeţea atât de frumoasă în tot acest timp în care ar putea fi cel mai fericit lucru din lume, cu frunzele şi ploaia, ceaţa şi mirosul ei de frig. tot ce ar putea fi... şi totuşi, nu e NIMIC. Când renunţi să mai cauţi, nimeni nu te mai caută. E doar fiecare dimineaţă cu aceeaşi cafea, niciodată destul timp, aceleaşi iniţiative eşuate, nici un impuls, doar dezinteresul celor din jur - majoritatea persoane care mă întristează, îngrijorează sau mă sperie din ce în ce mai tare, veşnicul 'cum ar fi să...?' urmat de acleaşi 'ce caut eu aici?'. Vorbim toţi cu oameni care nu ne ascultă. Efectiv nu ai cu cine. Tu stai şi abuzează de tăcerea mea, să vedem cât de mult o să ne ajute. Ceva e foarte greşit dar nimeni nu observă sau pur şi simplu nimănui nu pare să-i pese.

cuvinte

Eu ? Gândesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face.
Rătăcind prin vise limpezi, prin realităţi opace,
Încercând a înţelege. Ce ? Nu ştiu, nu dibuiesc...
Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc.
Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace...
Protejează oare pielea-mi de-alte cosmosuri vorace?
Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgârcit şi flasc,
Şi-atunci unde şi-n ce formă se aşteaptă să mă nasc ?
[...]prin lumi obscure des mă poartă al meu duh,
Degetele-mi sunt rachete răsfirate în văzduh
Gata de-a ţîşni să prindă ceaţa galaxiei toată
Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată,
Crieru-mi castel de sare-i cu o mie de statue
Pe cornişele abrupte, pe frontoane şi gurgue
Şi-n castel domneşte-n tronu-i embrion hidos, zvâcnind
Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.
Dar pierdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis
Ştiu că tu eşti lângă mine, săruţi ochiul meu închis
Şi m-aduci napoi în lumea lui aici şi lui acum
Desprinzîndu-mi de pe umeri aripi ce miros a scrum.
Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele
Deformatele ferestre, draperiile rebele
Şi zâmbeşti spre fiecare dîntre oaspeţii-nsemnaţi.
Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!

(Mircea Cărtărescu - Levantul)

frumos. nemernicii ne pun să învăţăm la şcoală poezii cu subînţeles şi aluzii la linguri.

disposable heroes

iar e duminică şi mama nu mi-a spus că timpul s-a dat înapoi, ca şi cum eu ar fi trebui să ştiu asta. primul lucru l-a care m-am gândit când am aflat a fost: o oră în plus cu tine.
iar trebuie să învăţ şi nu pot niciodată, iar trebuie să mă culc pentru a mă putea trezi, iar am ratat petrecerea de halloween, iar se apropie perioada aia din fiecare an când se întâmplă ceva îngrozitor şi nici nu vreau să mă gândesc. anul ăsta vreau un 14 februarie fericit, nu ca in ultimii 3 ani.
miroase a toamna si deja vu. s-a dus şi octombrie. în curând vine ziua mea, sper că va fi mai specială decât cea de anul trecut, când mă prăjeam noaptea singură pe pervaz şi mă speriam de vocile din south park ca de dracu. acum nu vreau sa ma apuc de heroină şi nici să fac copii. vreau să avem o pisică-n dungi cărămizii, o barcă şi o casă albastră.

Take me up and out
Cause rainy days are all I feel
I'm walking about
I know that, there's no time
In the days of muse breaks
I had to hang on tight
Looking back I wish I had more time for, you...

tot ce conteaza

e ca si cum as zice ca e vina mea ca iubesc mai mult decat sunt capabila, nu e vina mea ca pierd controlul in toate zile pe cont propriu, capul meu fiind un haos pe care il las sa ia ce forme vrea cat timp sunt singura, si suferim pentru mine in putinele zile in care suntem impreuna, cand incerc brusc sa transform haosul in ordine, cum era de obicei sau poate nu a fost niciodaă . nu plange. am sa plang. e partea aia în care îmi plâng de milă, asta inseamnă că am supravieţuit şi ma voi introarce printre oameni în curând.
ai iubit vreodata atat de mult pana sa simti cum incepi sa innebunesti? INNEBUNESC DE-A DREPTUL SI TU INNEBUNESTI O DATA CU MINE.
DE CE? de ce e asa trist fara tine si in momentele in care esti aici nu ma mai pot gandi decat la faptul ca vei pleca si voi ramane singura, facand rau incercand sa fie bine? poate am momente in care sunt complet retardata şi e doar vina mea. ma omoara şi încerc atât de mult să remediez asta incat incercarile mele disperate de a ameliora situatia sunt un ESEC TOTAL, dar pe moment nu pot controla faptul ca sunt incoerenta şi fac lucruri carora nici macar nu ar trebui să le acorzi atenţie, nici pe departe să le interpretezi aşa. iar eu am de spus in apararea mea doar un 'nuuu' prin care încerc să transmit cu disperare că au un scop total opus celui reieşit. as vrea sa ma opresc, doar sa te imbratisez si sa tac pana maine. daca as fi tu as ragni la mine. imi spui ca abea astepti sa imi dau seama ce fac. cu mine trebuie sa ai doar rabdare, intelegere, toleranta si mult calm. ma tem ca intr-o zi ai sa te-ntrebi de ce faci asta? pana atunci am sa ma gandesc la ea inainte de fiecare impuls. imi amintesc cum era când fierbeai în braţele mele şi plângeam şi muream şi eu câte puţin odată cu tine, vreau doar sa te gandeşti la tot ce simţeai atunci. mă simţeam atât de vinovată chiar şi cand te vedeam, de-apoi să fi fost conştientă că eu te-am făcut aşa. chiar dacă amândoi ştiam că avea să se întâmple din nou, dar nu aici şi acum, iţi spuneam că nu avem nevoie de asta cât timp ne avem unul pe altul. şi îmi repeţi asta de parcă n-aş simţi fiecare futut de cuvant. sunt o distrusa iesita de sub control şi simt, prea putin şi în acelaşi timp prea mult. unor oameni le e mai uşor să-şi bage-n vene decat să îşi infrunte sentimentele. inchid ochii si simt totul, starile dispar, sentimentul persista. nu prezintă interes pentru nimic si oferind totul unei singure persoane, simt nevoia sa verifice daca astfel de puteri sunt reale. le prajesc,dar persistă. există, înving orice sevraj şi betie. sunt aici si simt.
sunt 55 de ore de nesomn pe care nu stiu cum să le descriu. halucinez si nu ma pot exprima. ultimele zile nu s-au intamplat.
stiu doar ca data viitoare cand am sa te vad, am sa fiu fericita doar fiindca existam, asa cum am fost si ultima. fara sa ma mai intreb de ce. data viitoare cand voi face asta sa ma pui in pungi si sa ma lasi acolo.

lumea mea se face PRAF

totul sau nimic, mai ştii? în mintea mea e un circuit atat de complicat si complex, dar asculdându-mi constant vocea din cap mi se par toate perfect logice. doar că atunci cand reactionez sau încerc să mă exprim parcă scuip bolovani. putini sunt cei carora m-aş stradui sa le explic o parte din ce-i in capul meu, şi mai puţini sunt cei ce ar reuşi să înţeleagă, majoritatea refuză să asculte.. aşa că nu mai încerc să spun nimic, rămân cu vocea din capul meu, care curge atat de clar şi coerent şi uneori chiar e amuzantă, păcat ca atunci când deschid gura doar eu înţeleg ce spun. tu mă crezi retardată, eu mă simt superioară. bine, am şi momente in care reactionez acum mi-e somn. văd pe masă o capsulă, n-am să mă mai uit la ea. aud ceva de girafe.

îmi fug ochii..