joi, 15 ianuarie 2009

While the ice gives way under my feet

Ai observat că lucrurile decurg într-un mod vizibil mai alert atunci când tot ce faci este să aştepţi ca timpul să treacă?
Efectul placebo. Încă o noapte, şi încă o zi... Sunt parcă inchisă intr-un vehicul ce se deplasează constant şi vad lumea exterioară într-un mod înceţoşat, difuz şi tulbure. Interiorul este singurul punct stabil. Îmi fac ordine in gânduri.
Dar sfârsesc prin a mă teme de ce gândesc.
Şi realizez că totul va fi mai bine când ceaţa se va atenua şi voi putea privi lumea cu alţi ochi şi alt zâmbet încadrat pe faţă.
Poate că nici nu trebuie să realizez ce gândesc.
Voi lăsa o boare de vânt să sufle
peste pulberea timpului meu. Al nostru.
Încă o zi, şi incă una...
Îmi voi deschide ochii, mintea şi sufletul pierdută in timp,
dar cu fericirea şi soarele în faţă.

~
Pentru mine a fost şi înca este o perioadă de hibernare.
Indiferenţă. Inerţie. Răceală.
Dar am profitat de fiecare clipă când am avut ocazia.
Şi am avut parte de numeroase momente minunate.
Dar aerul rece ce îmi străpunge vilolent faţa înăduşindu-mă şi
veşnicul tremur ce mi-a intrat deja in reflex?
Nu simţi cum frigul te încolţeşte săgetându-ţi trupul
cu ameninţări glaciale?!
Cum te împiedică să te manifeşti, să te pierzi într-o stare de relax?
Poate doar eu am simtit asta, în fiecare secundă, mai mult sau mai putin, dar am simţit-o.


Dar azi a fost altfel. Aerul umed de după ploaie şi asfaltul ud. Îmi plac aceste zile obscure, lipsite de vânt, sentimente.
De parcă iarna stă să plece, iar eu susţin asta doar pentru că mi-e teamă să nu se intoarcă.

Ieşind de după blocuri observ umbra unui oras neguros. Forme, sunete, comunităţi estompate. Paralel, în faţa mea, e soarele. Plăpând şi gata să apună, cu raze tremurânde ce se întrepătrund cu pâcla.
E bine. Şi nu mă întreb de ce. Soarele e acolo iar eu îl văd, îl observ, îl simt.

Înaintez târându-mi picioarele prin bălţi şi fredonând aiurea o melodie.
Şi da, ochii îmi sclipesc...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu