vineri, 17 decembrie 2010

you're all fat and sober



şi treci prin diferite stări fără să-ţi pese de urmări... oamenii nu sunt decât unelte în decor. unii te dezamagesc, ceilalţi nu se ridică la aşteptarile tale, alţii te intrigă pur şi şi simplu făcându-te să-i implori privind pe sub gene, ştiind că e mai mult, dar fără ca nimeni să cedeze. unii nu pot ţine pasul ori se cred superiori în comparaţie cu tine, fără să să aibă o definiţie prea concretă asupra lor, se pierd şi renunţă pe când ceilalţi nici nu sunt dispuşi să joace iar alţii sunt pe filmul lor. până la urmă rămâi tot cu tine deci fi pregătit. cât timp ştii cine eşti, îţi permiţi să pierzi controlul fiecare zi.

miercuri, 1 decembrie 2010

depresia toamna-iarna

urasc craciunul si iarna, lumina, diminetile si va urasc pe toti, sclavi fara viata, ma urasc pe mine pentru ca nu mai sunt destul de puternica sa lupt si nici destul de slaba sa cedez. ma urasc pentru ca stiu ca nu pot deveni ca voi dar sunt destul de terminata incat sa traiesc in lumea voastra, de fapt sa mor in lumea voastra. ma urasc pentru ca nu sunt in stare sa fac nimic mai mult decat sa stau si sa observ totul si sa ma bazez pe faptul ca o sa fie bine intr-o zi. dar eu sunt una si voi prea multi. si zilele nu au sens, eu nu am sens, nimic nu are. nu vreau sa fiu caine. nu vreau sa fiu om. eu vreau sa traiesc. lasati-ma sa traiesc. stiu ca nu sunt coerenta. cui cacat ii pasa? veti zice ca ma victimizez si ca nu am nici un motiv sa fiu trista. dar am vreo unul sa fiu altfel? maine voi fi bine si nu voi mai simti nimic. azi ma simt groaznic si atat. intr-un fel sau altul in capul meu totul are sens. e atat de simplu. dar e prea tarziu. ma urasc pentru ca ma iubesc prea mult. ma urasc pentru ca azi imi plang de mila. ma urasc pentru ca sunt. ma urasc pentru ca nu sunt. ma urasc pentru ca nu mai sunt. si maine nu va mai fi nimic. nu a fost niciodata.

vineri, 19 noiembrie 2010

Spike si-o ia la spike, din nou

prima oară de ziua lui, de data asta de ziua mea. a fost castrat. doctoru' a fost uimit şi a zis că nu a mai vazut până acum un caine care să înceapă să mişte pe la sfârşitu operaţiei, şi că a trebuit să îi mărească porţia de tranchilizant, mai mult decât cea normală pentru greutatea lui.
ciudat, nu-i aşa?
acum e bine, mesteca jucării ţiuitoare la picioarele mele ca să îl bag în seamă şi când dădeam să mă ridic fugea, ca să vin după el.

piesa asta imi dă deja vu'uri grave. s-a terminat. am să o pun din nou. mă simt atât de plictisită, obosită şi... toamna e prea tristă să fii singur şi lucid, iar tristeţea atât de frumoasă în tot acest timp în care ar putea fi cel mai fericit lucru din lume, cu frunzele şi ploaia, ceaţa şi mirosul ei de frig. tot ce ar putea fi... şi totuşi, nu e NIMIC. Când renunţi să mai cauţi, nimeni nu te mai caută. E doar fiecare dimineaţă cu aceeaşi cafea, niciodată destul timp, aceleaşi iniţiative eşuate, nici un impuls, doar dezinteresul celor din jur - majoritatea persoane care mă întristează, îngrijorează sau mă sperie din ce în ce mai tare, veşnicul 'cum ar fi să...?' urmat de acleaşi 'ce caut eu aici?'. Vorbim toţi cu oameni care nu ne ascultă. Efectiv nu ai cu cine. Tu stai şi abuzează de tăcerea mea, să vedem cât de mult o să ne ajute. Ceva e foarte greşit dar nimeni nu observă sau pur şi simplu nimănui nu pare să-i pese.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

cuvinte



Eu ? Gândesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face.
Rătăcind prin vise limpezi, prin realităţi opace,
Încercând a înţelege. Ce ? Nu ştiu, nu dibuiesc...
Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc.
Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace...
Protejează oare pielea-mi de-alte cosmosuri vorace?
Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgârcit şi flasc,
Şi-atunci unde şi-n ce formă se aşteaptă să mă nasc ?
[...]prin lumi obscure des mă poartă al meu duh,
Degetele-mi sunt rachete răsfirate în văzduh
Gata de-a ţîşni să prindă ceaţa galaxiei toată
Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată,
Crieru-mi castel de sare-i cu o mie de statue
Pe cornişele abrupte, pe frontoane şi gurgue
Şi-n castel domneşte-n tronu-i embrion hidos, zvâcnind
Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.
Dar pierdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis
Ştiu că tu eşti lângă mine, săruţi ochiul meu închis
Şi m-aduci napoi în lumea lui aici şi lui acum
Desprinzîndu-mi de pe umeri aripi ce miros a scrum.
Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele
Deformatele ferestre, draperiile rebele
Şi zâmbeşti spre fiecare dîntre oaspeţii-nsemnaţi.
Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!
(Mircea Cărtărescu - Levantul) 
frumos. nemernicii ne pun să învăţăm la şcoală poezii cu subînţeles şi aluzii la linguri.

duminică, 31 octombrie 2010

disposable heroes

iar e duminică şi mama nu mi-a spus că timpul s-a dat înapoi, ca şi cum eu ar fi trebui să ştiu asta. primul lucru l-a care m-am gândit când am aflat a fost: o oră în plus cu tine.
iar trebuie să învăţ şi nu pot niciodată, iar trebuie să mă culc pentru a mă putea trezi, iar am ratat petrecerea de halloween, iar se apropie perioada aia din fiecare an când se întâmplă ceva îngrozitor şi nici nu vreau să mă gândesc. anul ăsta vreau un 14 februarie fericit, nu ca in ultimii 3 ani.
miroase a toamna si deja vu. s-a dus şi octombrie. în curând vine ziua mea, sper că va fi mai specială decât cea de anul trecut, când mă prăjeam noaptea singură pe pervaz şi mă speriam de vocile din south park ca de dracu. acum nu vreau sa ma apuc de heroină şi nici să fac copii. vreau să avem o pisică-n dungi cărămizii, o barcă şi o casă albastră.



Take me up and out
Cause rainy days are all I feel
I'm walking about
I know that, there's no time
In the days of muse breaks
I had to hang on tight
Looking back I wish I had more time for, you...


duminică, 24 octombrie 2010

tot ce conteaza

e ca si cum as zice ca e vina mea ca iubesc mai mult decat sunt capabila, nu e vina mea ca pierd controlul in toate zile pe cont propriu, capul meu fiind un haos pe care il las sa ia ce forme vrea cat timp sunt singura, si suferim pentru mine in putinele zile in care suntem impreuna, cand incerc brusc sa transform haosul in ordine, cum era de obicei sau poate nu a fost niciodaă . nu plange. am sa plang. e partea aia în care îmi plâng de milă, asta inseamnă că am supravieţuit şi ma voi introarce printre oameni în curând.
ai iubit vreodata atat de mult pana sa simti cum incepi sa innebunesti? INNEBUNESC DE-A DREPTUL SI TU INNEBUNESTI O DATA CU MINE.
DE CE? de ce e asa trist fara tine si in momentele in care esti aici nu ma mai pot gandi decat la faptul ca vei pleca si voi ramane singura, facand rau incercand sa fie bine? poate am momente in care sunt complet retardata şi e doar vina mea. ma omoara şi încerc atât de mult să remediez asta incat incercarile mele disperate de a ameliora situatia sunt un ESEC TOTAL, dar pe moment nu pot controla faptul ca sunt incoerenta şi fac lucruri carora nici macar nu ar trebui să le acorzi atenţie, nici pe departe să le interpretezi aşa. iar eu am de spus in apararea mea doar un 'nuuu' prin care încerc să transmit cu disperare că am un scop total opus celui reieşit. as vrea sa ma opresc, doar sa te imbratisez si sa tac pana maine. daca as fi tu as ragni la mine. imi spui ca abia astepti sa imi dau seama ce fac. cu mine trebuie sa ai doar rabdare, intelegere, toleranta si mult calm. ma tem ca intr-o zi ai sa te-ntrebi de ce faci asta? pana atunci am sa ma gandesc la ea inainte de fiecare impuls. imi amintesc cum era când fierbeai în braţele mele şi plângeam şi muream şi eu câte puţin odată cu tine, vreau doar sa te gandeşti la tot ce simţeai atunci. mă simţeam atât de vinovată chiar şi cand te vedeam, de-apoi să fi fost conştientă că eu te-am făcut aşa. chiar dacă amândoi ştiam că avea să se întâmple din nou, dar nu aici şi acum, iţi spuneam că nu avem nevoie de asta cât timp ne avem unul pe altul. şi îmi repeţi asta de parcă n-aş simţi fiecare futut de cuvant. sunt o distrusa iesita de sub control şi simt, prea putin şi în acelaşi timp prea mult. unor oameni le e mai uşor să-şi bage-n vene decat să îşi infrunte sentimentele. inchid ochii si simt totul, starile dispar, sentimentul persista. nu prezintă interes pentru nimic si oferind totul unei singure persoane, simt nevoia sa verifice daca astfel de puteri sunt reale. le prajesc,dar persistă. există, înving orice sevraj şi betie. sunt aici si simt.
sunt 55 de ore de nesomn pe care nu stiu cum să le descriu. halucinez si nu ma pot exprima. ultimele zile nu s-au intamplat.
stiu doar ca data viitoare cand am sa te vad, am sa fiu fericita doar fiindca existam, asa cum am fost si ultima. fara sa ma mai intreb de ce. data viitoare cand voi face asta sa ma pui in pungi si sa ma lasi acolo.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

octombrie din nou


plouă. rafale de gânduri se lovesc cu un zgomot regulat de mansarda minţii mele.
ascult jazz şi mănânc prăjiturele. îmi rod unghiile, fiindcă miros a parfum şi tutun şi-mi place prea mult. câinele plânge-n josul scărilor pe care îi e frică să le urce. când cobor fuge de mine ca să vin după el, dar eu mă întorc iar el rămâne plângând până vine altcineva să il bage în seamă. tipic fiinţelor vii nu-i aşa?
ce frumos ar fi locul ăsta cu tine. nimic nu ar putea merge prost cu adevărat.
supunere, distanţă şi nostalgie. singurătate.
contra voinţei mele şi contrar conştiinţei mele, dacă aş fi avut una.
am cele mai colorate tripuri, de la luciditate. căci între timp sunt un robot sintetic. ochi de sticlă, stomac de oţel, plămâni de plastic, piele de hartie, inimă de fier. şi nu mai simt nimic, poate doar după ce voi face o baie în acid.
simt ceva ce numai toamna poate să-mi spună. foşnesc pe străzi şi te caut, un negativ cu ochi arămii, obosită şi mereu înfrigurată când nu sunt stimulată, deseori vorbind prostii pe care nimeni nu le înţelege sau preferând să le păstrez pentru mine sau rătăcind pierdută cu haos în priviri pe pilot automat, la fel cum m-ai lăsat şi cum mă găseşti mereu, timpul trecând de cinci ori mai repede de fiecare dată.
discul ros de timp se învârte-n gol. sunetul sacadat îmi escaladează calmul şi curge lin mai departe. eu aici, el acolo...





vineri, 24 septembrie 2010

Expresiv

gravităm în jurul lingurii ca cerealele în lapte. vino să-ţi mănânci porţia de demnitate,
cura de neuroni pentru primate, lasă micul dejun prânzul şi cina deoparte.
îţi va aluneca pe gât şi te va da pe spate, păcat c-o să ne părăsească pân' la noapte,
dar stii că viaţa ne obligă să trecem peste toate.
urcăm palmat la bordul expresului de vise comprimate,
minţi incriminate, fără bilet mereu ajungi departe.

cineva să spargă liniştea, omoar-o împuşc-o şi pe ea.
paşi pe sticlă cu gheare de pisică privindu-mă uimită
imi bag sub mânecă un as, să mă scoată din impas
sunt doar eu, sau  iar ne prăbuşim cu toţii pas cu pas?
vreau
să simt ceva aşa intens până-mi dă sângele pe nas.
în viată o să ai mereu mai mult de tras...
when the lights go down
and the music pumps
i got what you need

feel the base
it moves your soul

you can't rezist
when you loose control

marți, 21 septembrie 2010

charlie the unicorn and the tomb of horrors

- charlie, where are you?!
*shuuuuuuuuuun*
-i'm in some sort of chamber.
- the chamber of madness or the chamber of death?
-does it matter?
- CHARLIE, I'M ON FIRE, TELL ME!
- I DON'T KNOW! Why did you bring me here?
- it's all because of the weasel, charlie! don't talk to the weasel!!!!!
- what weasel?!

- charlie get down! did you speak to the weasel?
- no!
- did you speak to the weasel?
- i said no!
- FOOL, I AM THE WEASEL!
- charlie, what have you done?
- oh come on, how could i have possibly have known that?
- CHARLIE!
- what?
- we're nakeeeeed!


Charlie the Unicorn episode 1

Charlie the Unicorn episode 2

Charlie the Unicorn episode 3

charlie teh unicron episode 1

charlie the unicron episode 2

Charlie the Unicorn - YouTube Live

YouTube Live Promo: Charlie the Unicorn

more here

vineri, 17 septembrie 2010

contracţii abdominale acute

sunt anca şi îmi plac caii. eu mai înâi intru pe geam şi apoi sun la uşă.
copiilor li se umflă fălcile dacă le sufli pe nas. ei vor tot ce au adulţii şi nu apreciază, duc o viaţă dublă şi dubioasă ca un foarfece.
aici e plăcerea de a fi copil, să îţi pui întrebări şi să încerci să afli răspunsul, ei îţi dau informaţii cu lopata şi nu te lasă să descoperi. deci copii, nu ascultaţi ce vă zic la şcoală până nu e prea târziu. şi nu îi ascultaţi nici pe oamenii care zic să nu combini alcoolul cu pastilele... spre exemplu mama ta cand îţi dă antibiotice.
ai observat că noi mâncam ca să trăim şi trăim ca să mâncăm? ai să spui că mâncăm din plăcere, am să-ţi spun că ai uitat că eşti doar un animal. poţi să simţi ce simt şi eu? mi se rupe filmul ca aţa în maşina de cusut. am crezut că înnebunesc de lună plină şi urlu şi muşc şi mănânc suflete, dar când m-am uitat la lună eu mi-am dat seama că înnebunesc mereu. mă simt exact ca un porumbel. nu mă întreba de unde ştiu cum se simte un porumbel, e o stare prea complexă.
hai să facem noapte. la noi nu există noţiunea de lumină, doar de întuneric şi foarte întuneric. nu există noţiunea de stări proaste, doar stări încă neexploatate. suntem oameni pe lucruri diferite cu trip comun. aprinde lumina, avem nevoie de constrângere! nu? nu, m-am înşelat.
abea acum începem să te speriem?
te las să mă speli pe cap ca să fac economie de neuroni.
un om adevărat nu are nevoie decât de purici de televizor şi o revistă din 97. pe vremea aia încă mă roteam în fetus, ca-n maşina de spălat. a ba nu, mă născusem deja şi aveam un căţel imaginar, ca ăla din pădurea fermecată.
mâine mă duc să mă sugă de sânge.
camera asta e dormitor, baie, bucătărie, sufragerie, subsol, pod, debara şi tot ce vrei tu.
vreau şi eu să am un copac din ala care te face să râzi în fiecare zi.
e prea complicat, mă doare creierul dacă încerc să îţi explic şi dacă mă apuc nu mă mai pot opri până nu mă asigur că ai înţetes. e totul sau nimic, ştii?
acum înţeleg de ce a murit eminescu. s-a chinuit prea mult să înţeleagă.

joi, 16 septembrie 2010

a venit toamna

septembrie mă lasă rece. singurătate, scandal, somnolenţă, plictis, doar alte cuvinte care mă bântuie recent şi care îmi lasă în cerul gurii un gust amar, asemeni cafelei reci cu mult prea puţin zahăr de azi dimineaţă.
aş putea spune că mi-e frică, dar e numai dispreţ şi inconfort şi am să trec prin zile în continuare doar să ştiu că s-a mai dus una.
viaţa e ca atunci când ai nişte bocanci noi care îţi plac atât de mult şi te rod a dracului de tare, dar tu mergi din ce în ce mai repede spunându-ţi că durerea e doar în capul tău şi singurul lucru care te motivează e să ştii că fiecare pas te duce mai aproape de finalul fericit în care te descalţi şi te arunci în pat. aşa e viaţa...

vineri, 10 septembrie 2010

asta n-are titlu

mai ţii minte când eram fericiţi? uneori stau şi mă-treb ce-aveam atunci şi ne lipseşte acum. de fapt e invers. atunci eram orbi. acum avem capacitatea de a vedea.
eram orbi şi fericiţi când trăiam în lumea noastră. creeată după placul fiecăruia, chiar şi cu atâtea lipsuri părea un loc destul de primitor văzută prin doi ochi opaci de copil. viaţa ne punea piedici, cădeam şi ne ridicam, lingându-ne râzând sângele de pe rană şi aşteptam ca timpul să o vindece, marcând victoria cu înc-o cicatrice. credeam că vom putea să fim aşa pentru totdeauna şi parea din ce în ce mai bine.
era frumos, prea frumos să fie adevărat. am fost orbi şi fericiţi până viaţa ne-a plesnit de-a binelea, urlând la noi să ne trezim. am devenit capabili să vedem, dar părea prea deprimant pentru noi. am continuat să trăim cu ochii închişi, bâjbâind, până când am picat din lumea noastră şi ne-am izbit atât de brusc încât rana a devenit contuzie. echivalam fericirea cu libertatea şi le-am pierdut pe amandouă. prizonierii unui univers străin, am deschis ochii şi de atunci grămezi de lucruri, atât de brutale şi abstracte încât nu ne venea să credem că au fost acolo în tot acest timp, ne biciuiesc şi ne scuipă fix în faţă: 'welcome to the real world'.
realitatea e un loc trist. nu o putem schimba dar o putem ignora, putem să o respingem înlocuind-o cu propria realitate. am încercat prin atâtea moduri să evadăm, dar când ne întoarcem în lumea noastră, nu-i mai aparţinem. ne privim copilăria cu ochi străini, o mânjim cu lacrimile unei lumi murdare implorând-o să ne recunoască şi să ne primească acasă, urlându-i parcă: 'sunt încă un copil, e trist şi rece aici jos, sunt singur şi-am pierdut putinul pe care il aveam iar restul nu a fost niciodată cu adevărat al meu. închis în mine sunt încă un copil şi realitatea te-a grăbit să mi te fure. eu nu urăsc, doar dispreţuiesc profund şi râd, prea mult, nu sunt nebun, locul meu nu e aici, nu ştiu cine sunt... ' dar locul fericit dispare, neidentificaţi, respinşi, suntem prea jos şi nu am găsit încă nimic ce să ne ducă destul de sus încât să ne putem întoarce, pentru totdeauna. suntem jos şi ne trezim goi, fără sentimente, căci ne-am străduit atât de mult să le negăm, până au dispărut de tot.
am aflat că nu există încredere sau prieteni, siguranţă. ne naştem singuri şi până la sfârşitul vieţii ne avem doar pe noi. am descoperit iubirea , ignoranţa, nepăsarea. până într-un anumit punct e bine să nu simţi nimic. facem asta pentru că suntem puternici sau pentru că ne temem? suntem oare mai slabi decât cei care suferă, cărora le pasă? suferinţa e în natura omului şi oamenii sunt slabi. am învăţat să acceptăm iubirea şi să o întoarcem atunci când o găsim, folosind-o în avantajul nostru şi nu pentru a ne face neputincioşi.
în locul ăsta fericirea e un lucru complex. după ce am pierdut-o, orice am încerca nu mai are acelaşi efect. ne completăm unul pe altul dar ceva lipseşte şi de data asta sperăm ca timpul să ne dea ce ne aparţine în loc să ne ia tot. nu ştim ce e fericirea dar alergând după ea toată viaţa, uităm să fim copii sau să ne bucurăm de lucruri mărunte şi riscăm să nu o mai găsim niciodată. poate problema e că ea nici nu mai există şi n-o să mai fie niciodată la fel cum ne aşteptăm sau poate că nici măcar nu am fost încă fericiţi, ci doar orbi. până la urmă, nu scopul va fi important, ci drumul parcurs pentru a îl atinge, aşa că trăieşte azi, uită-ţi trecutul şi lasă viitorul să vină de la sine.

vineri, 27 august 2010

mă găseşti printre rânduri


Pielea mă acoperă ca pe un fruct rotund, o lună plină cu o aură divină.
Te-ncolăceşti în jurul meu, piela mă muşcă, tu fugi ca să mă prinzi din urmă
pe strada-n care
Alerg dansând cu o implozie de trâiri
în timp ce târâi pe asfalt o urmă de culoare.
Picur din vârful unui ac un anotimp de stări amare,
În căutarea unui strop de înţelegere găsesc uitare.
Împuşc iar timpului aceleaşi priviri goale,
mă-nghite, mă mestecă, mă scuipă
şi moare.
Împing cu vârful unui deget acul de ceas dar stă în loc şi tu ştii că mă doare,
Decojesc cuvintele, în căutarea sensului adevărat tratându-mă cu aşteptare.
Fumul iese din ţigară dar nu se mai întoarce niciodată înapoi,
ştii oare
Că-mi pare că rămânem doar cu scrum şi el dispare?
Plămâni de plastic ce urlă după viaţă
Îmi ţin inima în braţe şi învelind-o în hârtie colorată,
o atârnă de o aţă.
Şi cu aripi de carton eu o arunc de la balcon,
Un bumerang cu un unghi larg, ştii bine
Se-ntoarce la mine de fiecare dată, la fel de agitată.
Iar când mă nasc din nou aleg să fiu tot eu,
Aleg s-alerg căci nu pot să mă pierd cât timp nici nu ştiu unde merg.
Din bine în mai bine şi din bine în mai rău
Îţi înşeli viaţa cu una mai bună când tot tu eşti cel ce vrea să rămâneţi împreună,
Când vine şi te-adună şi te ia de mână
Spre un loc mai bun, pierduţi în fum, valuri şi spumă.
Dacă nu eşti dispus nu te poate schimba, dar te poate salva
Şi să rămâneţi amândoi îmbrăţişaţi aşa, tu şi ea.
Vreau
Să îmi alunec pe gât, să-mi curg prin vene
şi să mă scurg sub masă,
Să prind un fluture şi să ii fac o casă,
Să-nchid o clipă-ntr-un borcan
şi să n-o mai las să iasă,
Să râd când viaţa-mi face-o glumă proastă.
Vreau un mini cooper, un bull terier şi un copil cu creastă
Să stau la casă şi să pot să mă arunc de la fereastră,
Să te găsesc pe-o plajă cu un cer senin şi apă-albastră.
Vreau să concep un loc c-o lună violet şi-o mare doar a noastră
Şi să mă-ntrebi de ce iar eu zâmbind să spun doar:
'cui îi pasă?'

miercuri, 25 august 2010

a t â t


Am pornit la drum pur precum lumina
Un copil cu scântei în ochi care nu ştia ce-nseamnă vina
Căutând iubirea şi stima
Şi cum nu ştiam să lovesc viaţa m-a lovit prima
Şi am aflat că nu e prea rău să nu fii om
Să fii prea om e crima
Şi uite aşa a picurat un pic de negru în esenţa mea
Pentru că ceilalţi nu dădeau doi bani pe decenţa mea
Şi-atunci mi-am spus, „nu mai e loc de nimic sfânt în lume”
Ne pierdem printre ace, fumuri şi glume
Făcute pe seama celor slabi
Ne naştem sănătoşi şi-ncercând să ne vindecăm devenim bolnavi
Vezi tu, viaţa e o stradă, slab luminată
Plină de gropi, plină de blocuri, gata sa cadă
Ghici peste cine ?
Plină de focuri gata să ardă pe oricine
Plină de ochi gata să vadă orice slăbiciune
Plină de proşti ce încă aşteaptă răspunsul la o rugăciune
Cât despre mine, nimic din tot ce mişcă nu mă mai mişcă
Doar ura mă pişcă din când în când făcându-mă să strig ura
Şi azi o să mă vând, în rest acelaşi praf doar în alt vânt
Şi nici eu nu mai sunt acelaşi
Şi nici nu mai ştiu cine sunt...
[...]

ghici ce



spuneam în postul anterior ceva despre durere şi o boală letală. am aflat într-un final că sufăr, printre altele, doar de o boală curabilă a carei vindecări vine teoretic de la sine, în vreo 40 de zile aşa, plus o astenie de câteva luni, cauzată de un virus care afectează cam 95% din populaţie până la vârsta adultă. probabil o gramadă din oameni nici nu şi-au dat seama că au avut-o.
nenorocită boală, parcă vrea să se răzbune pe toţi bărbaţii care-ţi împart femeia sau invers, şi pe toţi oamenii care împart ceva în general.
şi cum toate se leagă, acum ar trebui să ai o revelaţie gândindu-te că eram eu de fapt responsabilă pentru toate durerile şi stările tale dubioase din ultima vreme, nici de cum toate lucrurile pe care paranoia te-a făcut să crezi că se întâmplă cu tine. sau ai puitea să te întrebi dacă nu tu eşti cel din cauza căruia juma' de oraş a fost pe antibiotice în ultimele luni.
până să fiu diagnosticată am apucat deja să trec prin toate simptomele şi cu toate astea înghit încă 673509 de pastile pe zi şi sunt subestimată pentru neglijenţa mea datorită careia s-a ajuns aici. apreciez efortul financiar pentru pastile şi restu', dar niciodată nu am să mă dau în vânt după tendinţele oamenilor de dramatiza lucrurile, când se plâng ori se impacientează atunci când nu e cazul. asta poate şi pentru că eu cad în extrema cealaltă încercând să îi conving pe cei din jur că sunt bine chiar şi atunci când leşin în baie. dar acum chiar sunt bine, serios.
desigur că şi eu dramatizez lucrurile unerori, probabil chiar acum în timp ce vorbesc cu o pastilă spunându-i cât e de frumoasă că de fiecare dată când mă doare capul mă rog la ea să mă salveze.

să fii fericită în burtică!
şi s-a dus...


august nu e cool


Tre' să-nchid uşa să nu-mi fugă mintea.
jimmy, iar ai mâncat din cutia pisicii?
Grozav,îmi vorbeşte creieul.

excluzând câteva scăpări, sunt dezactivată de ceva zile pe care e posibil să trebuiască să folosesc şi degetele de la picioare plus încă alte câteva pentru a le număra. şi dacă eu spun asta, atunci chiar ar trebui să se pună aici un mare semn de întrebare. dar prefer să merg pe varianta în care eu sunt normală şi ceilalţi nebuni.
[...]
mă doare capul şi încep să orbesc. mi s-a umflat juma de gât. gen, nu numai o amigdală. simt cum se răaspândeşte durerea. un fel de senzaţie din aia de febră musculară hardcore.
îmi luam filme cum că aş suferi de o boală incurabilă şi voi apuca să fac toate lucrurile pe care mi le-am dorit înainte să mor. şi mă imaginam spunându-le indignată alor mei: 'urmează să mor şi tu nici măcar nu mă laşi să fac asta?!' sau 'şi aşa am să mor,ce rost ar mai avea să merg la şcoală?' sau 'dintotdeauna mi-am dorit să fac asta înainte să mor...' şi am să pierd controlul atât de tare încât am să îmi distrug toate şansele de supravieţuire ş.a.m.d.
momentan nu pi
erd controlul decât asupra gândurilor.
am o nevoie acută de ceva bun... mă roade uite-aşa... chh. iar mi s-a făcut foame. foame de prăjeală. mereu mi se face foame când mă gândesc la asta. bine, nu chiar mereu, asta ar însemna să fiu obeză acum.
mă duc să caut mâncare. devin irascibilă şi nu mai pot să îmi ascult creierul. tot ce spune e ceva legat de Biscuiţi.
m-am întors dar stomacul încă nu mi-e plin. am să mă culc până nu mi se face şi mai foame. futu-i. acum mi-e sete. din nou. ştiam. ştiam că asta se va întâmpla.
e atât de greu să trăieşti.

nu au inventat o pastilă care să te ajute cu asta?
sigur există una special pentru mine şi nu mă voi simţi împlinită până nu ajung la ea. şi din moment ce e 'special pentru mine' (special pentru mine? Mmm) sper că nu va fi nevoie de o doză triplă. în fiecare zi. de 3 ori pe zi. de 3 ori mai mult în ziua următoare. nu. una şi atât. când am să o găsesc am să ştiu că e EA.

vocea conştiinţei mă trimite la culcare. din fericire am dat-o pe mut acum multă vreme, da' îi mai citesc în ochi din când în când, după care îi râd în faţă.
conştiinţa mea se mişcă greu şi poartă papuci de casă galbeni. o dor plămânii, are cearcăne şi părul permanent. miroase a cafea şi frunze uscate. jonglează cu pionii în timp ce joacă şah şi singura mişcare care i-a mai rămas e să nu facă nici o mişcare.
fumează o ţigară şi stă picior peste picior. şi-a agăţat ciorapii şi i-a cusut la loc. pare că are buze vineţii, dar aşa e rujul ei. are ochi atât de negri că nu-i vezi pupilele, ori are pupile atât de mari că nu-i vezi culoarea ochilor. palmele-i sunt reci şi pielea un cearceaf mototolit de timp.
a uitat din nou mâncarea în cuptor. şi sa scrumeze ţigara, să pună zahăr în cafea, să-şi ia pastilele. a uitat să mă trimită la culcare. stă pe scaun într-un colţ al minţii mele privind furtuna de la geam, doar să o ştiu acolo.
m-am obişnuit să o ignor, poate-o să moară într-o zi şi n-o să poată striga după ajutor, căci conştiinţa mea nu are voce. poate a murit deja, cu mult timp în urmă şi i-a rămas întipărită în ochi expresia ce mă trimite la culcare.

duminică, 22 august 2010

who needs reasons...?


20 august 2010
feriricea celor pe care îi iubesc mă face fericită. pot să îi privesc murind încet, pot să încerc să îi opresc sau să mă ditstrug odată cu ei, foarte probabil fiind să sfârşesc făcându-le pe toate.
[...]

îmi încredinţez viaţa în braţele unui lucru trecător. nu pentru că sunt slabă, ci petru că ăsta e farmecul. nu ca să sufăr când se va termina, ci ca să mă bucur că s-a întâmplat şi să mă obişnuiesc din nou cu zilele fără sens.
viaţa îţi oferă şi îţi ia lucruri. pe cât de bune, pe atât de scump trebuie să plăteşti pentru ele. când unul din ele lipseşte, abuzezi de celălalt. odată pierdute, aştepţi ca viaţa să ţi le dea înapoi sau te lupţi pentru ele daca le vrei cu adevărat. întotdeauna vrei mai mult şi ajungi să pierzi tot. eşti conştient că nici unul din lucruri nu poate să dureze şi nici unul dintre ele nu te duce nicăieri, dar te abandonezi în braţele lor şi eşti gata să începi de la zero când va fi nevoie de asta.

nu rişti ca să nu suferi, să nu pierzi, regreţi, greşeşti, ca să nu fii altfel. sunt atâtea părţi din tine pe care te temi să le descoperi, să le accepţi, atâtea oportunităţi pe care le respingi..
atunci care mai e sensul?
nu, nu asta e puterea, nu ăsta e controlul.


atâtea lucruri ce ni se oferă şi cărora trebuie să le găsim locul potrivit, nu să le refuzăm.
înclinaţi spre dependenţă, asta suntem.
de bani, sex, droguri, dragoste, alcool, putere, libertate, violenţă, pastile, aparenţe, cafea, tutun, mâncare, minciună, muncă, tehnologie, jocuri, tot ce ne înconjoară.
există riscul să abuzezi de fiecare.
atunci te foloseşti de una dintre ele ca să o uiţi pe cealală, ori rămâi fără nimic în îcercarea disperată de a te convinge că te poţi bucura la nesfârşit de amandouă. trebuie doar să ai puterea să treci prin fiecare şi să mergi mai departe. să admiţi că poţi face orice îţi doreşti şi că nimic altceva înafară de propria persoană nu ar trebui să te oprească.

e prea trist să fii dependent şi mai trist să fii abstinent.
fericirea stă în a admite că ai nevoie de fiecare şi a găsi balanţa dintre ele.
slab eşti atunci când te fereşti de tot ce te înconjoară. şi te consideri fericit.
puternic eşti când învingi dependenţa. când te lupţi pentru fericire dacă nu o găseşti în lucruri simple.

E posibil să te bucuri din plin de toate lucrurile de mai sus fără să te opeşi la a abuza de unul dintre ele, fără să înnebuneşti încercând să le obţii? Fără să te laşi prins într-unul şi să uiţi de celălalt?
asta e puterea. ăsta e controlul.

E viaţa mai mult decât un om poate duce?

nu sunt un om trist.
nici unul fericit.
nici slab, nici puternic.

sunt ce îmi doresc.
fericirea e simplă. mai există oare în lumea asta oameni simpli? cu adevărat fericiţi? cu adevărat puternici? oameni cu adevărat? nu cred.
nu vreau să ajung unul din ei, vreau să-mi trăiesc viaţa.
pentru mine există două categorii de oameni: EU şi restul.

vineri, 20 august 2010

mă topesc

cel mai tare tripuiesc atunci când sunt lucidă.
ştii, atunci când pare câ te loveşte brusc un feeling. care nu vine de la tine, habar n-ai de unde vine, poţi doar să bănuieşti că cineva undeva îşi rupe capu' şi si ai intrat prin efracţie în capu lui să te bucuri şi tu. sau poţi să spui că pur şi simplu ai înnebunit, dar asta ar fi cam lipsit de imaginaţie.
atunci când ajung acasă şi mă trântesc plictisită în pat şi abea mă mişc, o las pe mama să mă dezbrace. rânjesc şi scot sunete de neînţeles. crede că am băut iar pe antibiotice. n-am făcut asta, dar orice lucru îngrozitor ţi-ar zice mă-ta despre combinaţia alcool-antibiotic, să ştii că nu e adevărat. se face târziu şi oamenii vor să se culce. mă duce în bucătarie, îmi pune o farfurie de ceva în faţă, iau o lingură de ceva şi atunci începe. râd. râd atât de tare că aproape mi se face rău. şi mă doare burta, mă înnec şi îmi curg şiroaie de lacrimi. nu-şi dă seama daca asta e bine sau rău şi se sperie ca dracu. asta ma face să râd şi mai tare. încerc să ii spun că sunt bine, înainte să mă pocnească. mă întreabă dacă vreau o roşie. urmează hohote şi mai isterice. îi spun prin semne şi bucăţi de cuvine să ascundă roşia, reuşesc să termin mâncarea şi mă ridic de la masă. mă întreabă de ce am râs, îi spun că de roşie, mi s-a parut un raspuns mai inteligent decât "nu ştiu".
ţopăi, mărâi, mă târasc, sar, râd din nou. mama îmi spune cât de enervantă sunt şi că ea se duce mâine la servici. îi spun că e rea.
încep să plâng pentru că spike nu va putea fi niciodată un trol. pentru că el e un câine.
mă agit în acvariu. visez zăpadă, şobolani albi cu urechi de iepure care fac ochii pisicilor să iasă din orbite şi multe lucruri ciudate. mă trezesc fericită. nu mă întreb ce-a fost asta, mă bucur că s-a întâmplat.

marți, 17 august 2010

ignorance is my new best friend

pregăteşte-te să dai ceva în schimb pentru fiecare lucru bun care ţi se întâmplă şi să plăteşti chiar şi mai mult pentru lucrurile rele, doar pentru că îţi faci mintea să le perceapă ca pe lucruri bune.

joi, 12 august 2010

cine-a dezgropat comoara olandezului zburător?!


-Aceasta este debaraua secretă a piticilor iar acesta este pămătuful magic. Acolo este regele şi aceasta e brăţara de prietenie a regelui, a primit-o de la o fată care s-a îndrăgostit de el şi...
-DESTUL! CE CAUTĂ UN ELF ÎN DEBARAUA SECRETĂ A PITICILOR?!
Eu sunt regele Fund-de-Barbă iar acesta e regatul piticilor. Noi suntem cei mai mari furnizori de ciuperci şi produse aferente din lume...

4 ori 1 nu face în nici un caz un claun cu un aruncător de flăcări

miercuri, 11 august 2010

Puterea supremă



- Nu vreau să fiu Spintecătorul Negru, eu vreau să cânt!
- Ascult-o pe mama ta, cântatul e pentru păsări! Treci la spintecat şi vezi să nu-ţi scoţi ochii cu coasa aia.

-Stăpâne, Sunt Lordul Durere, am venit să te slujesc, am adus omagii, Mi-am tatuat chipul tău pe tot trupul!
Bine-ai venit în lumea spiritelor.
-Sigur, dar mai întâi hai să bem un lăptic.
Lordul Durere, haios nume...
-ŢI SE PARE CĂ NUMELE MEU E AMUZANT?!!? Ei bine... De fapt numele meu nu e Lordul Durere... numele meu e Charles. Nu vin de pe Tărâmul Întunecat, vin din câmpia Poneilor Fericiţi!
-Deci eşti un fraier...

marți, 10 august 2010

PLICTISEALĂ TOTALĂ

urmează un post lipsit de inspiraţie. după ce am stat juma de oră să completez căcatu ăla, m-am gândit să nu-l şterg totuşi, şi ca să vezi, l-am pus aici.


Name :AnK
Nick Name :Trixie
Birthdate :16 noiembrie
Birthplace :ploieşti
Current Location :bacău
Eye Color :căprui
Hair Color :variabilă
Height :1.58
Weight :42
Piercings :13
Tatoos :nu încă
Boyfriend/Girlfriend :da
Overused Phrase :lasă-mi şi mie
FAVORITES
Food :Mcdonalds
Candy :E
Number :5
Color :verde
Animal :unicorn
Drink :cuba libre
Body Part on Opposite sex :depinde
Perfume :dior- hypnotic poison
TV Show :south park
Movie :trainspotting
This or That
Pepsi or Coke :coke
Chocolate or Vanillachocolate
Hot Chocolate or Coffee :coffee
Kiss or Hug :kiss and hug
Dog or Cat :dog
Rap or Punk :rap and punk
Summer or Winter :summer
Scary Movies or Funny Movies :scary movies
Love or Money :love and money
YOUR...
Bedtime :la moentul potrivit
Most Missed Memory :una din alea pe care nu mi le amintesc
Best phyiscal feature :nu ştiu
First Thought Waking Up :am fost aici în tot timpul ăsta?
Ambition :fericire
Best Friends :spike
Weakness :exces
Fears :sevraj
Longest relationship :depinde în ce constă 'relaţie'
HAVE YOU...
Cheated Your Partner :da
Ever been beaten up :da
Ever beaten someone up :da
Ever Shoplifted :da
Ever Skinny Dipped :da
Ever Kissed Opposite sex :da din nou
Been Dumped Lately :nu
IN A GUY/GIRL
Favorite Eye Color :verde
Favorite Hair Color :nu contează
Short or Long :nu contează
Height :mediu?
Looks or Personality :amândouă
Hot or Cutehot
Muscular or Really Skinny :nu contează
RANDOMS
What country do you want to Visit :olanda
How do you want to Die :brusc
Been to the Mall Lately :da
Get along with your Parents :aş spune da dar ar însemna să mint
Health Freak :în nici un caz
Do you think your Attractive :uneori
Believe in Yourself :da
Want to go to College :pai nu?
Do you Smoke :da
Do you Drink :da
Shower Daily :de obicei da
Been in Love :o dată
Do you Sing :când nu aude nimeni
Want to get Married :nu
Do you want Children :nu
Age you wanna lose your Virginity :nu-i pe vrute
Hate anyone :aş spune 'tata' dar nu-i frumos, deci nu


luni, 9 august 2010

un butoi cu lucruri altfel


limita dintre bine şi rău e un labirint, nu o linie. nu iei partea nimănui, doar treci prin ziduri
pentru că fiecare percepe lucrurile diferit, nu poate să-ţi fie bine fără ca altcuiva să-i fie rău.
îţi laşi principiile călcate în picioare doar ca să le înveţi să fie mai puternice.
te laşi în voia sorţii uneori, dar chiar şi acele momente sunt cu atenţie calculate.
lumea îţi distruge spiritul, oricât te-ai chinui nu-l poţi salva, poţi doar să-l faci să crească mai frumos. alege să vezi percepţia frumuseţii spiritului fiecăruia, nu trebuie să o agreezi, doar să o înţelegi. nu judeca dacă nu eşti capabil să înţelegi. ceea ce tu găseşti înjositor poate fi o desfătare pentru mine, şi invers. diferenţa dintre noi e că eu accept asta, îţi explic dacă eşti capabil să mă asculţi, nu te acuz pentru că nu mă priveşte. alege să vezi şi altceva inafara ideilor preconcepute, să faci din tine ceea ce vrei să fii, nu ce vor alţii să vadă.
noaptea mea e mai frumoasă decât ziua şi tcerea decât vorbele, diferenţa decât asemănarea, muzica mai bună decât liniştea, întunericul mai frumos decât lumina, riscul decât abstinenţa, necunoscutul decât monotonul. exact, şi ce dacă?

oricât de greu ar fi, alege să trăieşti.

sâmbătă, 7 august 2010

vreau să muşc copii


copii. care-şi îngroapă visele cât mai departe de adevar, pisici cu ochi de plastic, oameni fără vieţi. realitatea rupe capu, taie respiraţia ca un pumn în plex. simptome sau coincidenţe stranii. paranoică şi infricoşător de liniştită, precaută şi total dezorganizată. ignorantă. iubitoare. în acelaşi timp. timpul trece prea repede, e un haos total, aproape mai rău ca stările mele.
după miezul nopţii sunt ca un om ce dă din sevraj în fericire, sau sunt doar nebună şi îmi place prea mult. uneori mă târâi pe jos sau fugăresc câinele până la epuizare, îmi holbez ochii, transpir, rânjesc, visez printre cearceafuri la toată starea de bine pe care o domin şi care va dispărea neexploatată până mâine dimineaţă. mă strigă noaptea,să mă bucur de oameni şi ei de mine, să îmi sacrific întreaga fiinţă necunoscutului. ia-mă. fericirea ta mă face fericită. mă tem că am să mor fără să mă cunoască nimeni. e ca atunci când nu-ţi dai seama niciodată că poţi să-ţi porţi puloverul şi pe partea cealaltă. dar tu nu ştii cum e. sau ştii şi nu-ţi dai seama... dar dacă ai descoperi vreodată că are două feţe, te asigur că l-ai purta numai pe dos.

ai în cap imaginea camerei de hotel în dimineaţa ultimei nopţi de beţie şi privirea care v-a aruncat-o primul om care a intrat pe uşă. asta nu se uită niciodată. 4 cutii de rebdull şi tot s-a rupt filmul puţin după miezul nopţii.
toate lucrurile pe care le-ai fi putut face dac-ai fi avut cu cine. toate pe care le vrei şi le vei face.
toate lucrurile pe care le putem face intr-o singură noapte. în fiecare zi şi în fiecare noapte.

joi, 29 iulie 2010

ignorant perplex


mă trezesc înaintea ceasului dar mă culc la loc doar ca să-l las să creadă că m-a trezit el pe mine. beau. cafea, apă, lapte, energizant, apă, alcool, confuzie, vulnerabilitate, ritm cardiac, priviri cărămizii, aşternuturi străine, apă de ploaie. beau. plimb câinele, pun detergent pe rufe, pornesc maşina de spălat, îmi rod unghiile, caut haine în dulap, mă închei la şireturi, învârt cheia în uşă.
îmi plimb egoul. eu rămân încremenită, el scapă din lesă şi se zbate ca o hienă atroce printre pudeli muribunzi . mă răpune la pământ şi muşcă din mine. mă chircesc bulversată, îmi zâmneşte şi-i zâmbesc, mă aşez mai bine şi îl las să continue. mă bucur când o ia razna, îl îndemn să facă absolut ce vrea, doar de asta mă iubeşte. mă scuteşte şi secătuieşte de orice explicaţie, reacţie, putere sau control fizic. nu l-aş putea opri nici să vreau. psihic, prefer de 10 ori abandonul la voia întâmplării decât să mă agit. super ego-ul meu în revers se transpune din spiritual în material. cel mai mulţumită în aceste momente sunt de faptul am pe cineva să-mi ţină de urât, care nu mă priveşte ciudat şi nu spune lucuri de care să mă sperii, cineva care înţelege tot ce vreau să spun fără să trebuiască să scot vreun sunet şi mă linişteşte în lipsa mea de coerenţă şi de tot, doar pentru că ştiu că nu sunt singură.

miercuri, 28 iulie 2010

eu nu pot să scriu un final fericit

Cu ochii de felină hrănit cu întuneric, focalizând mişcări,
pupile dilatate sceptic, sinistru si sintetic pe coridoare lungi,
şoptind parcă ei: "Unde vrei să mă duci?"

Şi-mi trosneau şinele-n vene când scriam despre acest om,
o poveste a febrelor în doi ce mă trezeşte din somn.

luni, 26 iulie 2010

nefeelingos


prea puţin să fie bine dar mereu
destul de mult să fie rău
demoralizant ca un gol în stomac iremediabil
agitaţie proastă, neajuns lipsit de sens
fără aspiraţii şi fără interes
aştept să se termine ca să o faci din nou
nici nu încerc să dorm, doar scriu cuvinte fără nici un rost
ca să-mi distrag atenţia din filmu' ăsta prost
vidul e un prădător subtil, eu mă predau umil
e atât de bine să pot să nu mai simt nimic


You can untrain yourself to notice
To feel pain and swallow fear

joi, 22 iulie 2010

vis fragmentat

marea intră-n cort şi sarea intră-n tine
soarele ne soarbe din priviri cum sorbi tu din lămâie
idei colorate se pierd într-un abis de gânduri
unghiul privirii amplificat de 3 ori analizează fiecare detaliu care părea să nu fi fost acolo înainte
afundat de tot în nisip ţi-e teamă să deschizi ochii, îţi desenez o altă lume în palmă. mă rog să nu te mişti, să nu mă întrebi nimic. tu dai să mă atingi şi dispare totul.
[...]
eu şi tu nu am existat niciodată, nici marea, nici cortul...

luni, 12 iulie 2010

oamenii trăiesc degeaba

nu, nu sunt deprimată, depresivă, furioasă sau mai ştiu eu cum. asta e doar concepţia mea asupra vieţii, fără să fiu un om trist, ci doar unul plictisit şi cu o poftă exagerată de a trăi uneori. am senzaţia că suntem într-un glob de sticlă şi deasupra noastră se mişcă cerul unei alte lumi, una reală. dar cine poate defini 'real'? un chip uriaş aplecându-se asupra noastră şi privindu-ne ca pe gândaci în insectar. atat de nesemniticativi, lipsiţi de putere, ordinari. susţinem uneori că oamenii diferă, dar suntem toţi la fel. credem că intuim viitorul, când suntem doar previzibili. aducem totul la extrem părându-ni-se că aşa ne facem existenţa mai puţin banală. ne creăm idoli şi muze, modele şi dumnezei, moduri de a ieşi in evidenţă, de a ne petrece timpul liber sau de a ne separa de realitate. ne stabilim un scop pe care să-l atingem, ca să nu spunem că trâim degeaba. ne conformăm normelor pentru a fi toleraţi şi integraţi în societate, ori considerăm că semenii noştri nu ne sunt cu nimic mai presus, sfîrşind în propria noastră lume. ne ataşăm prosteşte unul de altul. unii folosesc, alţii sunt folosiţi. ne urmârim interesele. ne creăm de-a lungul rimpului anturaje mai mult sau mai puţin potrivite şi permitem să fim categorisiţi. în cazurile fericite, ne pierdem primul sfert de viaţă învăţând lucurile esenţiale nu din şcoală, ci din propria experienţă. în cel mai rău caz nu învăţăm nimic dar ne credem speciali. învăţăm că oamenii nu sunt ceea ce par; valoarea materială, statutul social şi nici orice altceva nu ne face superiori sau inferiori; trecând de aparenţe, nu ne avem decât pe noi şi gândirea e singurul lucru care ne diferenţiază, nu hainele sau diploma de facultate. ne pierdem primul sfert de viaţă prin laboratoare şi săli de clasă acumulând sute de mii de informaţii, marojitatea neavând să ne folosească cu adevârat şi sfârşim prin a ne plăti absolvenţa sau cu creierul prăjit. dar încă suntem fericiţi şi tineri. pierdem zilele înfruntând realitatea şi nopţile uitând de tot. în următoarea jumătate existenţei noastre ne luptâm să ajungem cineva sau ne afundăm în bani falşi şi orgoliu. ne ducem traiul în mod cinstit sau prin înşelătorie ori pupincurism. ne întemeiem o familie. suntem sclavii unui salariu sau stăm cu curu în sus toată ziua. încercâm să ne educăm copiii. nu acceptăm abateri de la normă sau îi lăsăm să facă cum cred de cuviinţă. îi sechestrăm sau le oferim prea multă libertate. îi obligăm sa urmeze facultatea de drept şi suntem mândri că am creeat din ei nişte sclavi. ne întrebâm unde am greşit când îi găsim cu ace-n mână. copiii cresc, rămânem singuri. ultimul sfert al şederii noastre pe pâmânt se rezumă la o pensie pentru care am muncit toata viaţa şi care se duce pe pastile şi cablu tv. ne privim realizările, spalăm vase şi udăm flori. suntem bâtrâni şi bolnavi. abia ne mişcăm şi încă vrem să trăim. murim într-un accident subit şi stupid. în curând vor uita cu toţii că am existat vreodată.


dacă viaţa tot nu are sens,
eu una prefer să mă bucur de ea cât mai pot.

sâmbătă, 10 iulie 2010

vine de la sine, nu se spune

melancoolic monoton molotow de timp pierdut în uitare vară dor
şansă lipsă râni vindecate cu linii sărate împuşcate zile uitate
dopamină nevoit să aştepţi prins în trecut preţuieşti când pierzi

ţi-am spus azi că te iubesc?
voi vorbi fără cuvinte

vineri, 9 iulie 2010

mieii sunt fiare deghizate


ştii cum e atunci când conştientizezi ce se întâmplă cu tine şi nu poţi face nimic în această privinţă? că plăcerea nu e fericire. fericirea nu e generată de nimic altceva decât de mintea ta. te-ai temut atât de mult când ai pierdut-o încât psihicul traumatizat a învăţat să gândească şi a uitat să o mai simtă. părea imposibil. e ca şi cum ţi-ai fi pierdut reflexele, ai uitat să clipeşti, să respiri, să visezi, să sufli fumul... ştii cum e când poţi fi fericit doar atunci când nu gândeşti şi nu mai simţi nimic?

e ca atunci când te lăsa mă-ta să amesteci în maioneză: învârteai invers şi distrugeai totul

duminică, 4 iulie 2010

din adâncuri

Şi e ciudat că dacă vreau să iasă bine iese prost, da' dac-aş vrea să iasă prost crec-aş fi idiot, nu?


De la sechele am ajuns pe somnifere,
Fute-m-aş în ele,
Dorinţa de putere combinată cu durere
Naşte paradoxul fals că fericirea e plăcere.
Timpu-i rutina sublimă există, partea tristă e
Că-i doar o repeţitie sinistră
Şi odată ce persistă apare blocaju'
Nu pot să explic ma limitează limbaju.

Nu-s filosof, mi se pare mai degrabă
Că sunt altă conştiinţă care-şi caută de treabă,
Afirmă si neagă, e albă sau neagră,
Dualitatea asta-i cam bolnavă, ma seacă.

(kazi şi specii)


duminică, 27 iunie 2010

nimic cunoscut în acest deja vu

if the home is where the heart is, then we're all fucked.


go with the flow. tu nu suferi din dragoste sau după atenţia anumitor persoane, nu îţi doreşti pantofi noi şi nu-ţi doreşti nimic în general. uneori ai bani şi n-ai pe ce-i da, dar te păcăleşti şi te întorci acasă cu buzunarele goale. nu ai ambiţii, regrete, datorii sau sentimente. ai renunţat la toate astea. desigur că ţi-ar plăcea ca unele lucruri se întâmple, dar nu te consumi pentru nimic. nu ai probleme cu adevărat, de ce să îţi faci? e monoton, dar e mai sănatos. grijile nu există, sunt doar pretexte folosite de oameni pentru a-ţi face viaţa mai interactivă. ai trecut de perioada aia.
drumul spre destinaţie e în construcţie, dar nu renunţi şi nu te-ntorci. eşti într-o gară suspendată pe o planetă străină, ai pierdut controlul şi trenul spre casă. următorul e peste o mie de zile. nu disperi încercând să cauţi calea care nu există, accepţi ideea, dar fără să uiţi că locul tău nu e acolo şi fără să te minţi că totul e în regulă . te-ai grăbit. ţi-ai pierdut minţile, egoul, ţi-ai pierdut şansa iar acum îţi umpli capul cu filme, majoritatea proaste, ca să nu te plictiseşi când îţi vei pierde următorii ani aşteptând. uneori ţi-e frică să nu înnebuneşti, însă doar timpul îţi poate da înapoi ce ţi-a luat viaţa.
e ciudat aici. filmul vieţii tale e fractal şi soundtrackul în reverse. cam prea multă lumină, în rest nu e rău deci reducând lucrurile la abstract zici că e bine. te complaci evadând zilnic în călătorii psihedelice până la locul apartenenţei tale, dimensiunea în care aştepţi să ajungi. şi uiţi de tine. mai albeşti o noapte, te contopeşti cu un cearceaf, goleşti câte-un pahar de vise, mai înghiţi un pumn de zile, captiv într-un loc care te vrea şi nu-i poţi aparţine, când ai să începi să trăieşti ai să o faci atât de intens încât nu va mai rămâne nimic din tine. dar nu va fi o problemă, aici ai timp s-aduni destulă viaţă cât pentru fiecare zi şi fiecare noapte care te aşteaptă.

marți, 22 iunie 2010

EGOism


Nu sunt aşa cum ar trebui, sunt aşa cum vreau să fiu. Nu sunt un erou, nu mă uit la gossip girl, nu ştiu de ce nici n-am răbdare să mă uit la filme. Nu am ochi verzi, nu ştiu să merg pe tocuri, tind să exagerez în tot ce fac şi nu sunt niciodată deplin mulţumită. Uneori mă grăbesc prea tare, alteori aştept prea mult. Sunt încăpăţânată, atât faţă de alţii cât şi faţă de mine; asta duce la lucruri sadice şi satisfăcătoare. Nu mă asortez, nu duc flori la profesori, nu îmi fac temele, nu pot să 'mă rup' pe drum and bass, îmi rod unghiile şi îmi vopsesc prea des părul. Mănânc prea repede şi sunt irascibilă când mi-e foame. Sunt enervant de calmă şi râd în cele mai nepotrivite momente. Sunt o persoană cumpătată, după normele mele. Nu îmi impun limite dar îmi place să le încalc pe ale celorlalţi. Bag în mine orice fel de chimicală. Acţionez din instinct în momente tensionate dar la aspectul ăsta lucrez momentan. Iubesc noaptea şi nu suport lumina.De obicei sunt leneşă, în restul timpului hiperactivă. Urăsc frigul şi ploaia mă binedispune. Nu sunt superstiţioasă şi cred că toate lucrurile se întâmplă cu un scop. Sunt atee. Planurile dau mereu greş aşa că las totul să vină de la sine. Cred că oamenii pesimişti nu pot fi dezamăgiţi, ci doar contrariul. Alteori am aşteptări mult prea mari şi sfârşesc trist. Sunt stângaci, la propriu şi la figurat. Nu funcţionez dimineaţa, cu atât mai puţin fără cafea. Sunetul oamenilor care mănâncă mere mă calcă pe nervi. Urăsc albinele, aşteptarea, sevrajul, pe Michael Jackson şi tata şi să nu am timp. Nu am încredere în oameni, îmi place să fac opusul a ceea ce mi se spune. Sunt cea mai bună prietenă a copiilor sub 5 ani. Mă holbez la oamenii banali şi îi evit pe cei interesanţi sau pur şi simplu nu văd pe nimeni. Am zile-n care ies din casă-n pijamale şi zile în care răscolesc tot dulapul fără să ştiu ce caut. În general cad dintr-o extremă în alta. Eticheta pe care cei din jur o atribuie imaginii mele e complet diferită de părerea formată după ce ajung să ma cunoască. Nu există vreun om care să mă cunoască cu adevărat. Sunt altcineva în fiecare zi, uneori e amuzant. Joc 15 personaje în acelaşi film, depinde de circumstanţe.Pot relata un arugment pentru fiecare din faptele de mai sus şi în general pentru orice. Chiar dacă e o diferenţă substanţială între părerea unui om despre sine şi cum e privit ce ceilalţi, câteodată mă văd prin ochii altora sau pur şi simplu mă întreb şi eu cine sunt, dar ajung la concluzia că asta nu se poate defini şi nu prea contează nici pentru mine, cu atât mai puţin pentru tine.
Atunci de ce? Îmi plac oamenii. Mă atrage partea lor psihică şi spirituală. Să intuiesc mecanismul lor de gândire, să le studiez reflexele, să le admir pupilele şi genele arcuite, să le-nţeleg reacţiile şi să le justific conceptele, fie ele corecte sau nu, găsind paradoxuri în lucruri banale, iar cea mai uşoară cale de studiu e să fac experimentul pe propria-mi persoană. De asta. Uneori debitez nişte idei atât de aberante încât chiar mă panichez, dar simplul fapt că persoana de lângă mine nu poate şti ce gândesc e singurul lucru care mă linişteşte.


~deşi n-ar trebui, mulţumesc celor ce mă iau în braţe şi mă trec strada,
cine ştie unde eram acum.

marți, 15 iunie 2010

ar trebui?

"pentru că un om matur trebuie să poată lua decizii. şi cea mai importantă dintre ele e să lupte cu propria-i infidelitate, cea care-l duce dintr-o parte în alta, de la o feminitate la alta, în încercarea disperată de a le salva pe toate şi nereuşind decât să le ajute să se distrugă. un scriitor britanic spune că infidelitatea este dorinţa egoistă de a ajuta mai mult decât un om."

dan sociu

luni, 14 iunie 2010

there's always more

distruge filmul,
nimeni nu vrea să ştie cine e cu adevarat


momentul dinţi culcă pastile amestece distanţă intenţie faptă libertatea jumătatea drumului înghiţea cinci minute goale cunoştinţa incofmatică cuvinte subiect lumea ei moartea interes calmante dizolvaseră modă ochilor

indie friday night

ştiu că nopţile se termină prea devreme, dar orice fapt aduce consecinţe.

exactitate extenuat extrem deschide
LIBERTATE (cât pot să duc)
special 'k' balls!

deşi aş vrea să mă plâng decid că s-ar putea şi mai rău dar situaţia se poate întotdeauna înrăutaţi (întotdeauna se poate si mai bine!)


nu pot să ajut oameni, nu pot nici măcar să mă ajut pe mine. poate mi-aş dori uneori să fac lumea aşa cum vreau eu, dar planeta se învârte după cursul ei, nu după al meu.
nu mai putem risca să ne fie capturată vreo altă clipă, dar ne lăsăm supuşi (după faptă şi răsplată)
oamenii nu înţeleg că eu mă pot culca şi târziu şi trezi devreme! doar dacă m-aş putea pişa fără să par suspicioasă (de asta îmi doresc libertate) [...] ştiam eu că o să se trezească toată familia dacă mă piş! ps. trebuia să fac în pungă
SUNT O ÎNTREBARE
ÎNCUIETOARE!

poate că eu şi blasteroidul din mine nu vor supravieţui niciodată...

ştiu , nu sunt ce-ţi doreai să fiu
sendviciuri de leopard
cred ca p. va face azi
O BRIOŞĂ FERMECATĂ!


ce-i cu hainele tale care exprimă independenţă!?
adevărul nu înseamnă nimic...

rămâi singur din nou răpus de libertatea ta condiţionată. îţi aminteşti clipele trecute de parcă ţi-ar putea influenţa cu viaţa dar nimeni nu va crede asta cu adevărat. nici măcar nu o va citi[...]
nu te mai simţi în stare, vei ceda curând propriei tale fiinţe, ştiai că aşa se va sfârşi.



hei, nu eraţi pe jos înainte de flashback?









metamorphosis

se spune cum că fiecare dintre noi devine un cu totul alt om o data la 7 ani.
poate că e doar o altă născocire a unui om pentru a-şi umple paginile cărţii, dar m-a pus pe gânduri.
din haosul total de idei ce-mi păreau paradoxale şi fermentau în mintea mea la momentul respectiv, m-am agăţat în mod special de una: poate aveam nevoie doar de o schimbare aparent nesemnificativă pentru a declanşa totul. dar urmau mii de factori diferiţi ce aveau să producă treptat schimbarea. factori ce au venit de la sine şi nimeni nu s-a înpotrivit, nimeni nu le-a observat prezenţa. au apărut ca şi urmări ale anumitor fapte, sau doar ghinion. au fost induşi, doriţi şi savuraţi din plin. şi aşa am început să sper că-mi pot lăsa viaţa în urmă, să lupt pentru a ieşi din rutină. accept problema, depistez cauza ei şi o elimin succesiv. asta era tot ce trebuia să fac şi eram mândră de descoperirea mea (am avut revelaţia asta în ziua despre care vorbeam în postul anterior. stau în autobuz când apoi mă loveşte feelingul ăla cum că trăiesc momentul din care viaţa mi se va schimba. euforic, agitat, confuz, infricoşător, prea multe stări induse de materii diferite, în acelaşi timp. simt că îmi va exploda capul dacă una din ele nu le va domina pe celalalte în curând. sunt în criză de timp. uit să cobor şi mă întorc o staţie pe jos. începe să plouă, iar nu văd nimic...)

'poate că am evoluat destul spre un alt eu.' dar cum e definit acest eu?
nu-ţi poţi da seama dacă te-ai schimbat, în bine sau în rău când nici nu ştii exact cine eşti şi cine obişnuiai să fii, dar încerci să analizezi cu minuţiozitate defectele şi calităţile celor două personaje.

dar din moment ce decizia de a schimba ceva a venit din propria mea iniţiativă ştiu doar că sunt în continuare cine vreau eu să fiu, nu ce vor ceilalţi să vadă. asta e tot ce contează.