duminică, 31 ianuarie 2010

simt miros de amintiri

ce mă mai ţine aici? mi-e prea cald şi somn şi privesc secundele cum se scurg pe langă mine fără rost. ziua mea s-a terminat, dar ceva mă opreşte să mă îngrop în pat, chiar dacă tot ce aştept acum e ziua de mâine. aş vrea să pot dormi din nou oricât de mult vreau căci dimineţile-n care n-am somn sunt mult, mult prea lungi. simt mirosuri şi culori ciudate, sentimente vechi şi noi mă încearcă, durerea se apasă peste corpul meu obosit. şi stau ca pe ace, dar în acelaşi timp atât de calmă. nu e rău, dar ce-i supărător e că putea fi mai bine. e dreptul meu să-mi fie bine...
îmi rod unghiile şi privesc în gol. ştiu că nimic nu se va întâmpla şi nu mai am ce să fac, dar egoul meu dereglat mă ţine trează injectându-mi mintea cu speranţe deşarte şi adevăruri dureroase ce-ncercăm toţi să le ocolim, mai rele ca orice sevraj.
e destul pentru mine, destul pentru azi, mă duc să plutesc uşor cu umbrele prin întuneric, pierzându-mă în acelaşi nimic împânzit de vise agitate.

vineri, 29 ianuarie 2010

toţi sunteţi la fel


eu ştiu, tu ştii, amandoi ne facem ca nu s-a întâmplat nimic şi nimeni nu scoate o vorbă.
retina mea se scladă-n flăcări şi-nerc să îţi înţep sufletul ăla cu privirea mea jalnică. dar te faci că nu înţelegi, că nu mă vezi, eu zâmbesc şi-ţi spun deplorabil că te cred. iar tu zâmbeşti în sinea ta la auzul acestor nenorocite de cuvinte scuipate din mine, care îmi intorc stomacul pe dos, de parcă cineva ar lua un baţ şi-ar scormoni în mine. şi totul pare la locul lui iar noi ştim bine că nu e aşa. dar până când? am să tot las de la mine până când n-o să mai rămână nimic. te las pe tine să câştigi jocul ăsta murdar trişând, tu iei totul, eu rămân cu nimic. de ce? dintoteanua am fost slabă şi ai ştiut să profiţi, de asta.

n-am să scriu ceva frumos, nu mai sunt în stare. pentru cine? nu se mai scurg cuvintele din mine, se-amestecă toate, se-norc pe dos şi aşteaptă să le descos frumos, să le pun cumva să sune coerent. dar simt că nu pot, le las acolo să muşte din sufletul meu, ca şi cum nu se vor sătura niciodată, aşteptându-mi inexpresivă doza de tranchilizant. n-am să scriu ceva frumos, păstrez totul pentru mine.

miercuri, 27 ianuarie 2010

ziua în care tot ce-mi doream erai tu


n-ai motiv să ţi-o mai aminteşti, dar eu n-am să o uit. parcă soarele bătea mai tare ca în orice altă zi de toamnă, dar nu era prea cald, nici frig. şi zâmbetul meu amar de fiecare dată când îţi rosteam numele, adică mereu, zâmbetul care a ştiut dintotdeauna, fără să o spună, că într-o bună zi tot ce-mi doream avea să fie al meu. şi de aceea îmi găseam fără motiv fericirea în lucruri atât de simple. pentru că era atât de uşor şi părea atât de complicat.
nu are nici un sens ce zic, aşa-i?
oricum, parcă mi-e dor de viaţa mea simplă şi de tine văzut prin ochii mei de copil care iubeşte.
sau nu? ba da, nu ştiu pe cine încerc să păcălesc. dar întrebarea e, aş da lumea de acum pentru viaţa de atunci? cred că tot ce am incercat să fac de la început a fost să le combin pe amandouă. dar se vede treaba că până în momentul de faţă nu prea mi-a ieşit.

(beank dacă citeşi asta, mă refer la ce crezi tu că ma refer. din nou.)

marți, 26 ianuarie 2010

dimineaţa să mă eviţi

şi simplul fapt că trebuie să ţin ochii deschişi şi să stau în picioare mă enervează la culme. cafeaua rece îmi alunecă uşor pe gât iar stomacul meu pare că nu mă va ierta niciodată pentru căte i-am făcut. îmi amintesc din nou de cât de mult urăsc dimineţile, frigul şi zilele de marţi. mă împleticesc uşor pe picioare până la dulap şi trântesc pe mine haine câte apuc.
oare chiar trebuia să mă ridic din pat şi să dau de frigul ăsta?cică trebuie să stau iar aşa, aiurea, pentru următoarele 6 ore? de ce?
nu, sigur nu ar fi trebuit să mă ridic din pat, gândesc în timp ce îmi târâi absentă coprul pe poarta scolii şi realizez că e prea târziu.
acum doar aşteptam, ca-n fiecare zi, să treacă mai repede încă o dimineaţă, până când avea de gând să se întămple cvea.

asta se pune?

îl iubeşti chiar dacă el poate să doarmă toată ziua şi să fie mereu frenetic atunci când tu eşti obosit şi nervos, chiar dacă îţi mănâncă urechile şi părul, îţi fură toţi papucii, nu te lasă să te închei la şireturi şi se aruncă mereu în picioarele tale. Apoi se urcă pe tine şi te priveşte cu ochii ăia mari de fiecare dată când mănânci ceva. îl iubeşti chiar şi atunci când îşi înfige dinţii în ciorapii şi degetele tale, de fapt în orice vede în faţa ochilor. Şi nu pare niciodată să îşi dea seama că asta te doare.
Când zgârie uşa şi îţi linge picoarele dimineaţa, când şe pişă mereu chiar în mijlocul covorului, încerci să îl iubeşti chiar şi atunci când îşi molfăie încontinuu răţuşca de cauciuc care scoate sunetele alea infernale.
Pentru că el te-a iertat când l-ai uitat urcat pe vre-un pervaz sau închis în bucătărie, când l-ai bombat, i-ai vopsit coada, şi ai uitat să-i dai de mâncare. Te-a iertat pentru fiecare vaccin şi noapte în care l-ai lăsat să plângă la uşă, pentru c-asculţi muzică prea zgomotoasă şi nu îl laşi să doarmă.
Şi te adoră, fie că îl ignori sau îl chinui şi ţipi la el uneori.
Pentru că e singurul care te aşteaptă acasă, de fiecare dată fluturându-şi urechile fericit să te vadă, părând să nu se plictisească niciodată de tine.
Şi poţi fi sigur că e singurul care te-a iubit dintotdeauna fără cuvinte şi fără să te judece.

duminică, 24 ianuarie 2010

da.


de ce serile geroase de duminică se vor demoralizante?
până la urmă se arată a fi cum ni le facem noi.

decepţie decembrie degerat dezamăgire dor
distrugere destul delicvenţă destin durere
dragoste doi dimineaţă detergent divorţ disc
deplorabil datorie docil detenţie dormitor
deviant drog dar discuţie descuiat destindere
duios dulce degeţel despărţire dorinţă drum
dizidenţă descoperire daună dextrometorfan
depresie dezOrientat dezolant distanţă degeaba
dezordine dependenţă delicios dispariţie deşertat

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

dacă nici eu, atunci cine?

şi de cum m-am văzut singură mi-am spus că n-am să fac mai mult decât de ce mă simt în stare.
aşa că prind ca din senin un gând din zbor şi hotărăsc să îmi părăsesc viaţa pe uşa din spate pentru vreo oră, dacă tot nu-mi va observa nimeni lipsa. pentru o plimbare cam cât de o ţigară şi încă puţin, care mi s-a părut mult prea scurtă şi o baie caldă pe întureric, un moment lung de aparentă linişte pentru mintea mea. mă separ de fiecare strat de praf şi piele lăsându-le să mă aştepte. aş vrea să nu fiu nevoită niciodată să mă rup de aburii fierbinţi pentru urletul rece al realităţii. dar mă ridic plutind pe vârfurile picioarelor, o umbră subţire şi goală tremurând în marea dulce de întuneric.
o clipă de linişte şi singurătate, caldă şi vidă, ruptă din noapte doar pentru mine.
o las zâmbind să mă pătrundă după care mă îmbrac din nou, strat cu strat, în pielea mea, chiar înainte să se-nvârtă cheia în uşă şi să se termine tot. cei din jur se pierd în ţipete aruncate fără rost, eu mă pastrez tăcută-n colţul meu fără să-i ascult, cu gândul la clipa mea întâmplătorare de renaştere.

vineri, 22 ianuarie 2010

nu ştiu ce să zic


acum serios, stăteam şi mă gândeam, o îtrebare stecurată brusc prin stratul de ceaţă ce-mi afecta-ntrun mod ingenios puterea de a procesa ce se întâmplă-n jurul meu, e normal să-mi fie atât de frig?
probabil că nu. poate e doar ceva stricat în mine ce mă face, aşa din senin să încep să tremur. chiar şi aşa, nu pot să zic că nu mă simt bine. sau pot? nu simt nimic. de fapt, acolo aş vrea să ajung. pentru că singurul lucru pe care încă îl mai simt e frigul. si când are să dispară va fi prea târziu.
când mi-am sticat playerul a fost ca şi cum mi-aş pierde cel mai bun prieten. acum nu mai trec decât prin seri obscure, maldăre de haine, oboseală şi multă, mult prea multă zăpadă. nu vreau decât ceva timp şi un loc cald, de restul mă ocup eu.

joi, 21 ianuarie 2010

încă o zi pierdută

vreau un moment de linişte. capul îmi bubuie. nu sunt în stare de nimic, tot corpul mă doare şi-arunc aiurea cuvinte fără sens. ţâşnesc aşa şi fără să-mi dau seama, mă sufocă şi rămân tăcute în aer. căci la sfârşit cuvintele vor fi tot ce ne-a mai rămas. de ce ar vrea cineva să le citească?
vreau un prieten şi o cafea, dacă nu-i posibil mă multumesc doar cu cineva cu care să pot schimba un zâmbet şi câteva vorbe.vreau să fiu iar înghesuită într-atâtea chipuri divine. cred că m-am săturat de singurătate. nici nu ştiu cum am ajuns aici, ca să nu mai pun în calcul faţa mea ştearsă şi obosită. dă-o dracu', cui îi pasă? important e să mă simt bine.
hai sictir.
mi-e prea somn şi sunt mult prea lucidă. las-o baltă.

luni, 18 ianuarie 2010

mă topesc pe luni pe înuneric


ce e azi?
luni
simt cum începe, totul se topeşte pe întuneric...
închid ochii şi cad. i-am deschis şi sunt tot aici.
te cred el la tine-n pat la mine
vocea mea e liniştitoare. îmi place să vorbesc, uite cum curg cuvintele. vocea mea pocneşte-n loc să vorbească.
ne târâm pe întuneric. unde suntem? ce texturi.
întinde-te şi atinge-mă!
parcă mă leagă atâtea amintiri de locul ăsta şi totuşi nu reuşesc nici cum să-mi dau seama unde sunt.
vorbeai cu mine? nu te-am auzit. mai zi o dată.
deschide lumina să nimeresc... tastele. îmi fug de sub degete.
aştept să se termine şi-am plecat de-aici. nu mă grabesc. da, şi eu aş vrea să rămân pentru totdeauna.
îmi doresc dar nu pot. îmi doresc dar nu pot...

duminică, 17 ianuarie 2010

quiet evening alone


cel mai rău lucru pe care îl poţi face e să mă închizi între patru pereţi venind să-mi scuipi cuivnte ambalate frumos ce ar trebui să mă facă să mă simt mai bine. acum e rău pentru mine, dar în curând va fi invers. ar trebui să ştii asta, doar se presupune că mă cunoşti, nu?
n-are rost să spun mai mult. las minutele şi gandurile să se zdrobească precum un dans de lacrimi reci lovind pământul. am ucis ziua de azi pentru un ieri şi sper, un mâine fericit. şi aştept. în timp ce viaţa ta merge-nainte, eu am tot timpul din lume să aştept. e tot ce-a mai rămas de făcut astăzi.
dacă nu mă ajuţi cu nimic atunci pleacă.
nu te-aud.
nu-mi pasă.
o să-ţi pară rău.
du-te, lasă-mă!
n-am nevoie de tine.
vreau linişte...

m o r i !

ha, încearcă doar să-mi spui ce să nu fac, n-o să ne ajute cu nimic.


joi, 14 ianuarie 2010

mi-e dor de tine. cred că m-am tâmpit de tot.


mă întreb, oare nimeni nu-ţi observă chipul străin? pentru ei ai rămas le fel. pentru mine nu mai e nimic. dar azi m-am oprit pentru o clipă privind acelaşi zâmbet. şi mi-au trecut prin cap atâtea momente, nu ştiu de ce vorbesc de ele, dar îmi place să mi le amintesc. prima dată când te-am văzut am zis că eşti un fraier. dar îmi plăceau shoesii tăi. îmi place să îmi amintesc toate zilele însorite împreună şi hohotele de râs. prima beţie, când m-au sunat să-mi zică că v-a luat garda şi eşti în ambulanţă. am început să plâng, apoi să râd, după care am dat telefonul primei persone să vorbească în locul meu. nici măcar nu te cunoşteam prea bine şi toţi se uitau ciudat la mine că te-am chemat. şi n-am să uit cât se panicau toţi şi cât ne-am chinuit să dăm de tine. după care mă-ta te-a pedepsit să nu mai bei bere cu unchi-tu pentru nu ştiu câte luni. charlie, toată berea pe care am băut-o, bunică-ta beată, solo-ul tău 'fade to black' gen, şi multe alte lucruri de care nu-mi pot aminti momentan. când eram morţi şi infometaţi şi mi-ai făcut omletă (nu ştiu cum se scrie), ai aruncat cojile de ouă pe geam şi te-a văzut mă-ta, când dădeam flegme şi ne uitam cu binoclul după oameni de la etajul 7(cred că acolo stai), ne-ascundeam în debara să bem tequila şi m-ai lăsat două ore să mă chinui să-ţi ghicesc codul de la mesaje. sau când m-ai lăsat să-ţi întind părul şi ai mers până acasă cu o cutiuţă muzicală care nu se oprea din cântat. pe care nici azi nu mi-ai dat-o înapoi. cum te-ai apucat tu de fumat din cauza mea. vaaai, şi tripul tău cu maiestrul yoda. sau când n-ai vrut să mă crezi că mărşăluiesc pe stradă oameni cu umbrele. dacă te ridicai în picioare aveai să-i vezi, serios! şnitelele şi cimitirul. şi ziua în care ai borât. a fost cel mai înfricoşător lucru pe care l-am auzit vreodată.

a doua zi am ştiut că nu va mai fi niciodată la fel. şi am înţeles de ce nu te plăceau ceilalţi. în ziua aia te-ai purtat cu mine ca şi cu ei. poate îţi luasei doar un trip naşpa. oricum n-a mai durat mult, şi nu a mai rămas nimic. ai renunţat să mai încerci, asta dacă ţi-a păsat vreodată. eu te sunam mereu dopată şi vorbeam prostii. doar ca să-ţi aud vocea. şi asta te-a făcut să mă urăşti si mai tare.
când mi-ai trântit faza cum că prietenii tăi 'nu sunt dubioşi, sunt doar oameni normali!'
îmi amintesc ultima oară când ne-am văzut. terminai sticlă după sticlă, ţigară după tigară. eu eram departe. te priveam pierdută prin sticla mea şi mă-ntrebam ce e cu tine. tăcerea ta mă deranja, nu eram obişnuită cu aşa ceva.
cum avea toată lumea ceva cu noi, şi noi ne băteam pula de ei. nu ne-au distrus ceilalti,iar noi ne-am distrus singuri.
şi nu regret nimic, nu merită. nu cred că vei citi asta vreodată. dacă o vei face probabil vei crede că sunt o distrusă sentimentală. şi spartă. mereu îmi ziceai asta. pentru că nu îţi mai pasă. şi nici mie nu-mi pasă ce ai să crezi. poate chiar sunt o distrusă sentimentală uneori.
în orice caz, dacă vezi asta, respect. şi succes în viaţă.




miercuri, 13 ianuarie 2010

de la r în sus



şi chiar dacă era un număr cunoscut, aproape îl uitasem. am tresărit auzindu-ţi din nou vocea şi probabil nici ţie nu ţi-a fost prea uşor să mă auzi, cuvintele fiindu-ţi înnecate în lacrimi. la început n-am vrut să realizez ce-aud, dar ai continuat să vorbeşti şi n-am avut încotro. ţi-am spus eu că aşa se va-ntâmpla. ai grijă. ai grijă...dar degeaba-ţi zic. nu m-ai ascultat şi e prea târziu. probabil şi eu aş fi făcut acelaşi lucru. ce am făcut diferit? nimic? aş fi putut fi eu. sau poate chiar voi fi. ar fi putut fi oricare din noi.
şi-aşa cum pe la spate vor zice mulţi dintre ei, aş putea spune că eşti tu pentru că meriţi asta, dar după cum mă ştii, nu am s-o fac. sper totuşi că tot răul e spre bine pentru tine. n-am să te mai consolez, nu mă pricep la asta. oricum cuvintele mele stinse nu te ajută cu nimic.
am să te strâng în braţe când te văd, chiar dacă nu ar trebui să-ţi mai vorbesc măcar. stii că nu sunt în stare de asta? şi sper ca măcar acum să-nţelegi ceva din toată mizeria asta.

luni, 11 ianuarie 2010

speshole




pregateşte-te să simţi o durere nemaîntâlnită!


o, nu, mă scufund rapid, ce înfrângere ironică...



bucură-te cât mai poţi
de tremurul inconştient al fiinţei tale
scăldată în plăceri vibrante
ce îţi pătrund fiecare celulă
făcând-o să zâmbească.

bucură-te cât mai poţi,
înainte să realizezi
că eşti încă în aceeaşi lume
monotonă şi mizeră,
cu bani tot mai puţini
şi nevoi din ce în ce mai multe,
minciuni, dezamăgiri şi nedreptăţi
şi oameni ce nu ştiu s-asculte.
toate aşa cum le-am lăsat.

iar eu vreau să fac atâtea lucruri
în atât de puţin timp...
mă opresc simţind cum totul dispare
cu fiecare clipă în faţa ochilor mei.
nu pot decât să stau şi să privesc
sfârşind prin a nu mai face nimic.

am rămas singură cu mintea mea abstinentă
şi mă-nghionteşte fragil un sfat
rostit cândva de-o persoană cunoscută-ntâmplător
şi-mi spun că totul este înc-aici
viaţa-ntreagă în mâinile mele

mă pregătesc să-nvăţ să cad
scuipând amar durerea
ca şi când nu ar fi existat vreodată,
gata să mă simt mai bine.

şi-aud obscur vorbele lui
cum că totul depinde de mine.

şi cum n-a mai rămas nimic
înghit în sec cuvintele
ca pe-o pastilă topindu-mi-se-n gât amară
şi-aştept efectul placebo să schimbe ceva
zâmbind strâmb spre zuia de mâine.
cu toată viaţa înainte...

vineri, 8 ianuarie 2010

right place, wrong time


vreau să văd feţe noi. unele care să-mi zâbească, să mă ducă-n locuri noi... să nu plec de undeva, ca să nu am unde mă întoarce. doar să merg vorbind aiurea, fără să ştiu unde sunt, să văd unde mă duce soarta. să nu existe timp pentru mine.

vreau să uit arată cum ziua, să mă pierd în luminile oraşului şi-apoi să mă îngrop în stele. aş lăsa ploaia să curgă şiroaie peste mine, fiecare picătură să-mi spele sufletul, să uiţi pentru o vreme că am existat vreodată.

nu. s-a scurs toată viaţa din mine. acum zace în aer pe lângă mine ca un fel de scut. mă face să zâmbesc. pe dinăuntru. am să mă trezesc mâine s-o culeg pe toată, s-o înghesui bine în golurile din mine. o s-o învăţ să-i placă de făptura ciudată ce se-ascunde-n corpul meu de hârtie. şi-am să-mi spun că n-o mai las să plece, poate reuşim să facem noi un fel de pact...
până când vom dveni un întreg.

joi, 7 ianuarie 2010

my homework can wait... FOREVER


cele mmai frumoase momente sunt cele pe care nu ţi le aminteşti.
atunci de ce să nu le scrii, înainte de a le uita, pentru-a le retrăi de oricâte ori simţi nevoia, să le citeşi iar şi iar, cum fac copii din cărţi cu poveştile lor preferate.
voi developa toate filmele din capul meu ca să joc în ele oricând vreau, înţelegi? e ca şi cum aş dansa la apocalipsă într-un cimitir de amintiri. iar eu dansez pe rând cu ele, pentru că sunt toate vii.


~ pentru că modul în care eşti privit de alţii poate depinde doar de câteva detalii, aparent nesemnificative.

hai să ne pierdem... fă asta pentru mine.

miercuri, 6 ianuarie 2010

am un vibe ciudat


Peste tot te văd numai pe tine
Peste tot mă vezi numai pe mine...




nu e ziua potrivită pentru noi. azi nu fac nimic, nimic din ce mi se spune. sunt presată de timp, de somn, frig şi foame. nu sunt în stare de nimic. de parcă e ceva în aer ce mă opreşte să fiu eu. n-am timp de mine. am tot timpul din lume să nu fac nimic. mi-e greu să trăiesc, parcă e prea mult efort pentru mine, simplul fapt că respir şi îţi zâmesc, fără a te privi în ochi, oftez cu o urmă de regret amestecat cu dorinţă, zâmbind în continuare după ce amândoi întoarcem brusc capul când privirile ni se-ntâlnesc, cică întâmplător.
azi pot doar să vreau. să vreau să treacă timpul, să mă pierd de el aşteptându-l sub soare. să te vreau. fără să pot face nimic. şi-aştept să treacă-odată toate zilele astea... zile fără sens. lângă tine, dar nu cu tine.

prea absurd, frig şi pustiu.
oboseală şi orgoliu, promisiuni, nevoi, vise, zâmbete-n declin şi speranţe distruse de o simplă negare.


unde urmărim de fapt să ajungem?
eu nu par să ajung nicăieri prea curând...

duminică, 3 ianuarie 2010

Nu există durere doar stare de sevraj

Nu există vise doar planuri pe termen lung
Nu există speranţă doar voinţă bine pusă la punct
Nu există inteligenţă doar o carte în plus citită
Nu există crimă, doar oamnei care s-o comită
Nu există bun simţ doar bună purtare
Nu există dragoste, doar senzaţie de ataşare
Nu există motive doar întrebari fară răspuns
Nu există linişte doar şoapte spuse pe ascuns
Nu există gânduri rele doar idei ieşite din comun
Cum nu există nici un gând bun pe care să vi-l spun.
(spike- nu există)

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

2 0 1 0


shot dupa shot. nu înţeleg ce se întamplă. nu văd ce găsesc oamenii distractiv în a cânta şi a dansa. nu am nici un plan pentru viitor. nu contează. am o stare okay. şi dubioasă în acelaşi timp. stau şi zâmbesc. şi vorbesc multe prostii. unul dintre puţinele momente de superioritate. şi mă simt oarecum burgheză. casa asta e prea mare. stau în cur pe scări să simt bassul. mă simt bine cu mine şi nicotina. alcool. din nou. nu? ok. mă descurc şi singură. gheaţă!? cum căcat... plm. e vina mea că i-a trebui lu mă-ta frigider inteligent?! n-ai şi tu un chibrit în toată casa asta?

am venit aici ca să te ţii după curu meu toată noaptea? mă, vreau să ma fut, dar nu cu tine.

vad că degeaba-ţi zic.

fă-te comod, doar nu suntem la noi acasă...


sunt ca din carton. visez continuarea nopţii. nu mă pot ridica de jos şi el mă ajută. am un somn atât de agitat, parcă mai mult mă oboseşte. mă trezesc, mă întorc cu greu pe partea cealaltă şi adorm din nou. încă un vis cu el. încă unul, şi încă unul... mă amestec în sunetul divin al vocii sale, uimită să o aud iar, şi las totul să vină de la sine.

nu mai disting filmele astea obscure de realitate. şi mă cuprinde fericirea, căci în mintea mea, din nu ştiu ce motiv, el e din nou lângă mine. oare de ce tocmai acum?

gata, ai profitat destul. stomacul mi-e aşa de gol, că aş zbura, dacă aş putea să-mi mişc vreun muşchi. deschid brusc ochii şi îmi iau zborul înnotând într-o lumină de plastic. şi litrerele ce formau aceeaşi întrebare îmi erau cioplite cu dor în retină, orbindu-mi sufletul.

de ce tocmai acum?

ce cauţi tu în visele mele? îmi puneam întrebarea ca să mă mint, că a venit c-un scop, să schimbe ceva, să caute partea din mine pe care o iubea cândva. şi mă străduiesc să cred asta. mă face să mă simt mai bine, şi mai prost, privind altfel problema. de ce toate lucrurile trebuie să aibă în final, în mintea mea bolnavă, o legătura cu tine?