sâmbătă, 23 ianuarie 2010

dacă nici eu, atunci cine?

şi de cum m-am văzut singură mi-am spus că n-am să fac mai mult decât de ce mă simt în stare.
aşa că prind ca din senin un gând din zbor şi hotărăsc să îmi părăsesc viaţa pe uşa din spate pentru vreo oră, dacă tot nu-mi va observa nimeni lipsa. pentru o plimbare cam cât de o ţigară şi încă puţin, care mi s-a părut mult prea scurtă şi o baie caldă pe întureric, un moment lung de aparentă linişte pentru mintea mea. mă separ de fiecare strat de praf şi piele lăsându-le să mă aştepte. aş vrea să nu fiu nevoită niciodată să mă rup de aburii fierbinţi pentru urletul rece al realităţii. dar mă ridic plutind pe vârfurile picioarelor, o umbră subţire şi goală tremurând în marea dulce de întuneric.
o clipă de linişte şi singurătate, caldă şi vidă, ruptă din noapte doar pentru mine.
o las zâmbind să mă pătrundă după care mă îmbrac din nou, strat cu strat, în pielea mea, chiar înainte să se-nvârtă cheia în uşă şi să se termine tot. cei din jur se pierd în ţipete aruncate fără rost, eu mă pastrez tăcută-n colţul meu fără să-i ascult, cu gândul la clipa mea întâmplătorare de renaştere.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu