vineri, 29 ianuarie 2010

toţi sunteţi la fel


eu ştiu, tu ştii, amandoi ne facem ca nu s-a întâmplat nimic şi nimeni nu scoate o vorbă.
retina mea se scladă-n flăcări şi-nerc să îţi înţep sufletul ăla cu privirea mea jalnică. dar te faci că nu înţelegi, că nu mă vezi, eu zâmbesc şi-ţi spun deplorabil că te cred. iar tu zâmbeşti în sinea ta la auzul acestor nenorocite de cuvinte scuipate din mine, care îmi intorc stomacul pe dos, de parcă cineva ar lua un baţ şi-ar scormoni în mine. şi totul pare la locul lui iar noi ştim bine că nu e aşa. dar până când? am să tot las de la mine până când n-o să mai rămână nimic. te las pe tine să câştigi jocul ăsta murdar trişând, tu iei totul, eu rămân cu nimic. de ce? dintoteanua am fost slabă şi ai ştiut să profiţi, de asta.

n-am să scriu ceva frumos, nu mai sunt în stare. pentru cine? nu se mai scurg cuvintele din mine, se-amestecă toate, se-norc pe dos şi aşteaptă să le descos frumos, să le pun cumva să sune coerent. dar simt că nu pot, le las acolo să muşte din sufletul meu, ca şi cum nu se vor sătura niciodată, aşteptându-mi inexpresivă doza de tranchilizant. n-am să scriu ceva frumos, păstrez totul pentru mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu