duminică, 28 februarie 2010

ziua 0


În rarele momente de regăsire interioară în care ne pierdem captivaţi ca de paradoxul unei nopţi trecute într-o clipă şi o clipă visată în atâtea nopţi mă gândesc la noi şi la cine am fi cu adevărat dacă am putea vedea din nou toate lucrurile simple care puteau cândva să ne facă fericiţi.
Dar ce ar mai putea acum să ne facă efectiv fericiţi, cu toată ura şi egoismul din jur, durere şi chin ascunse în plăceri plătite scump, zâmbete cu mii de feţe, doar un alt pretext pentru o faptă evidentă, într-o lume murdară şi bolnavă în care mă trezesc brusc oprindu-mă să mă întreb cine sunt eu de fapt, şi care faţă a mea are să mă poarte prin tot haosul ce are să urmeze? Las timpul să decidă asta, să mă schimbe după cum vrea el, nu-mi pasă de nimic cât timp are să mă lase lângă tine.
O las pe ea distrusă şi pierdută, las oboseala şi durerea să aştepte şi mă prefac că n-am ştiut nimic din toate astea vreodată, că el nu a existat niciodată, nici copila răvăşită, ce îmi zâmbeşte-amar din oglindă, secătuită de cuvinte. Am să fiu doar eu, poate şi tu, am să fiu eu când el va avea nevoie de mine. O voi lăsa pe ea cu tine, doar tu ai să o faci să râdă din nou ca şi când nimic nu îi lipseşte. Va exploda apoi înr-un amalgam de sentimente, sălbatică, văzând parcă pentru prima oară lumea prin nişte ochi adevăraţi. Va strânge mii de bucăţi din egoul împrăştiat ce naşte-n ea zeci de persoane diferite. Le va pune cap la cap până când o să se re-ntregească şi îmi va scrijeli pe retina obosită conturul a ceea ce am să pot numi eu.
Şi mă voi duce-atunci la el şi-am să-l învăţ să nu mai aibă nici o grijă, pentru că fericirea vine din interior şi-o vom putea găsi doar împreună.
Ea are nevoie de tine, chiar dacă îi e greu să accepte asta. Ia-o şi calcă-i orgoliul ăla-n picioare, du-o unde vrei doar fă-o să creadă că o iubeşti şi că o vei face orice s-ar întâmpla. Ei nu îi pasă, doar fă-o fericită.
El... el are nevoie de mine chiar dacă nu va recunoaşte niciodată şi trebuie, chiar trebuie să îl ajut, după tot ce a fost. Pentru că aşa sunt eu. Iubesc şi îmi pasă. Îmi pasă chiar dacă nu pot mereu să o arăt.
Şi corpul pe care îl vezi metamorfozându-se sacadat, cu miscări ferme ori tresăriri sedate îţi pare uneori controlat de două minţi? Asta poate pentru că ascund în mine două părţi pe care le împart cu două persoane diferite, iar un singur suflet încearcă să îi facă pe toţi patru fericiţi.

marți, 23 februarie 2010

marţi?


azi m-am trezit cu 10 minute mai devreme mulţumită tonului ridicat al lui tata, n-am mai putut să adorm dar nici să mă ridic din pat. la prima oră era să mă calce o maşină, am primit nişte chiştoace de ţigară, am adormit din nou în ora de istorie, am dat test la fizică (am scăpat şi de asta!). Am încercat să îmi plimb câinele şi am sfârşit plină de noroi din cap până în picioare (la propriu), asta ca să nu mai spun de bietul animal, care obişnuia să fie alb. apoi m-am uitat la soare de pe geam, acum că toată familia mea ştie ce fel de om sunt cică e mai sigur să stau în casă, de parcă asta ar face vreo diferenţă. şi ca şi cum nu ar fi fost destul, am stat două ore într-o sală futută de aşteptare, degeaba. am urmărit cum se goela încet, încet. un copil cu faţa pătrată şi nişte ochi imenşi şi albaştri, un rânjet fericit, mergea împiedicat încleştându-şi mânuţa în jurul unui deget de-a lu ta-su, cu care semana perfect, privit de pe un scaun de o mamă blondă şi supraponderală. mulţi copii, urlete, lumină de neon. o femeie dolofană cu un nas borcănat şi buze mari vorbea încontinuu. dar era ceva plăcut la ea care mă facea să vreau să ma holbez şi să o ascult. îi era greu şi totuşi zămbea. îi zâmbeam şi eu când îmi întâlnea părivirea, sau poate doar mi se părea. avea un accent apăsat şi uşor fandosit, ca cel al unei profe de română. am presupus că era una şi s-a dovedit pe parcurs ce povestea că aveam dreptate. dar asta e doar un alt detaliu nesemnificativ. am rămas în camera albă, goală cu rânduri de scaune aliniate sec, mătura dansa pe podeaua ce curgea sub ea, zornăit de chei, zumzăială, uşi închizându-se uşor.
tâmpla dreaptă îmi bubuie. aşteptarea mă face să văd lucruri şi să îmi fie foame.
mă doare stomacul de la atăta indiferenţă. şi ghici ce? nu îmi pasă! asta am ales să fac.

marți, 16 februarie 2010

mâine am să dispar

nu ştiu ce se va întâmpla cu mine şi nici nu-mi pasă.
s-a dus dracu' tot, oricum.
orice v-ar spune, nu, nu sunt bine.
distracţie plăcută în continuare.
ps. e panică rău, aveţi grijă de voi.

luni, 15 februarie 2010

nu vreau să plec de aici NICIODATĂ NICIODATĂ NICIODATĂ


-NU ÎMI MAI SPUNEŢI CE SĂ FAC!
-nu ne putem opri, suntem adulţi. datoria adulţilor e sa le spună copiilor că tot ce fac e greşit. dacă nu am face asta lumea ar fi un haos total.
- vreau doar să fiu liber să ma exprim. dacă vreau să fiu fan al unei trupe heavy metal, sau să beau din toaletă, sau să mă acopăr din cap până-n picioare în unt de arahide şi să mă tăvălesc în lenjerie ar trebui să pot face asta!
nu am de gând să vă mai ascult de acum în colo.
- chowder, du-te în camera ta!
- nu vreau! miroase a unt de arahide acolo.
-dacă nu te duci în camera ta chiar acum, atunci nu vei primi a 3a cină!
- FĂRĂ A 3A CINĂ?! MONSTRULE!

nu vreau să mi se spună ce să fac vreau doar să fac ce vreau!
de ce să mă întorc? sunt prea fericit aici, pot să fac orice vreau, când vreau. e cel mai fericit loc din luumeeee!
~
- ATENŢIE LA CIUDAŢI!
- ce sunt ciudaţii?
- ciudaţii ies din casa doar noaptea si caută alţi ciudaţi cu care să poarte conversaţii.
- ce putem face?
- chowder, singurul lucru pe care îl putem face în priviinţa ciudaţilor e să devenim ca ei...

la mountain bikeuri poţi purta pantaloni scurţi? singurul lucru rău e ca nu se fac şi modele pentru oameni graşi. îmi place numărul nouă, e un număr special. ştiţi, cel mai grozav lucru la maşinile sport este mirosul din interior. îmi plac piraţii şi filmele despre piraţi şi alte chestii. am.intoleranţă.la.lactoză.şi nu.pot bea.decât lapte.de soia.
AAAAAAAAAAAAAAAAAA

waking in a black hole





And I'll find strength in pain

And I will change my ways

I'll know my name as it's called again


So come out of your cave walking on your hands
And see the world hanging upside down
You can understand dependence
When you know the maker's hand


So make your siren's call
And sing all you want
I will not hear what you have to say



Cause I need freedom now

And I need to know how

To live my life as it's meant to be

sâmbătă, 13 februarie 2010

până să înnebunesc


distracţia s-a terminat de mult. m-am trezit singură în acelaşi loc. o venă mi se zbatea în ceafă pe sub pielea infectată. pentru câteva secunde, nu ştiu ce sentiment brutal s-a scurs prin corpul meu, dar ceva în mine părea să se umfle într-o senzaţie plăcută ce aducea uşor a extaz. a dispărut deodată totul, în timp ce respingeam cu răutate vocea precaută ce părea că mi se aderesează, a dispărut înainte să descopăr ce voia să îmi transmită starea ce mă încerca, s-a stins la fel de brusc precum a apărut, atât de repede că nici măcar nu-s sigură că a existat. eram tot aici, analizâd aceleaşi sunete banale ale rutinei zilnice, târându-mă şchiop pe picioare cu atitudinea mea respingătoare. şi cum mai mişcam puţin descopeream că mă mai doare ceva. îmi doream să nu-mi fi muşcat atât de rău limba, dar mă gândesc totuşi că a fost mai eficient să evit o altă ieşire nervoasă.
stăteam aşteptând să mă găsească cineva, să-mi spună că va fugi cu mine oriunde vedem cu ochii. şi să nu ne mai întoarcem niciodată. puteam să aştept pentru totdeauna. ştiam doar că în lumea asta trebuia să mă descurc singură, nu să aştept să mi se întâmple ceva frumos. dar când nu puteam face nimic pentru mine, îmi plăcea să-mi las doar pentru câteva clipe visele să zburde pe pereţi, apoi reveneam la realitate urcându-mă eu pe pereţi.
nemişcată de ore întregi, epuizată de disperarea mea în declin, aveam să trec fără să-mi dau seama în extrema cealaltă, stadiu în care fiind aparent prea lucidă începeam să mă umplu de frenezie, să înnebunesc izbucnind fără motiv în hohote de râs atunci când încep să mă mişc. şi creierul îmi debita tot felul de prostii. aberam. aberam... se zice că aşa am fost dintotdeauna şi nu mi-am dat seama. încă nu m-am decis dacă asta e bine sau nu. poate e prea târziu pentru mine, în ciuda eforturilor voastre. prea târziu pentru mine cea care izbucnea subit în hohote de râs, eu cea pe care a trebuit să apuci să o cunoşti ca să-i afirmi existenţa. poate încerc fără a reliza să scap de-acea latură a mea ca de o piele năpârlită de reptilă. aceasta poate fi doar o altă etapă a comunei mele şederi pe pământ. ori poate fi încă o greşeală ireversibilă. sau de fapt poate că nici n-am existat vreodată.
oricum ar fi, e ceva ce mă face să îmi placă de copilul frenetic şi absurd ce încă se ascunde-n mine şi simt cum aş vrea să îl rog uneori să se întoarcă şi să facă totul să pară mai uşor. l-am întâlnit azi iar după o vreme se scuză zămbind obosit, rugându-mă să îl ingop din nou în pătura lui de vise. îl las să plece cu o privire vinovată, mergând şi eu cât mai departe după el, sperând să îl mai văd măcar o dată...

joi, 11 februarie 2010

ne părăsim corpul aici şi fugim cât mai departe

inima-mi urlă in stomac,
tremur şi tac, tresar sacadat,
un fel de peşte închis pe uscat,
ard şi respir, dar nu mă zbat.
ei cred c-aşa mă voi uita de tine
când eu sunt singura de care am uitat,
mii de cuţite se zvârcolesc în mine
şi corpul îmi rămâne nemişcat.
e rău doar ca să poată fi şi bine
îmi zic şi mă scufund treptat
trăind acum doar pentru mâine,
şi nu ştiu ce-am să fac
când mâine nu mai vine...

acelaşi eu, pretind iar să mă pun în cap.
nu înţelegi? e cum vreau eu, nu vine de la sine.
nici nu observi când printre degete îţi fug palmat,
nu mă supun, doar mă prefac, falsez gânduri senine
şi nimeni nu mă va opri atunci când am sa scap.

duminică, 7 februarie 2010

nu contează cum, măcar sunt


măcar existenţa mea încă umbreşte pământul. respir, clipesc şi-ncerc a îmi asimila trecutul cu frânturi din prezent. nimic. stau şi mă întreb plictisită, cine sunt eu de fapt?
sunt tot ce-a mai rămas din mine, umbra copilului ce-am fost cândva, sunt chiar aici, în tot ce mă înconjoară şi în fiecare particulă de aer unduindu-se în nori greoi de fum. sunt vocea răguşită de dimineaţă, cearcănele, cafeaua rece şi ultima ţigară din pachet. sunt un moment special. sunt genericul final al filmului pe care nu-l mai priveşte nimeni. sunt ţipătul, violenţa, ignoranţa, neîncrederea, trădarea, singurătatea, minciuna, pierderea, durerea, câte puţin din fiecare. sunt antinatură, genul de copil pe care nimeni nu l-ar dori vreodată, un pas înafara societăţii. sunt cantitatea de substanţă rămasă până la supradozaj, sunt mahmureală, euforie şi naivitate, iubire necondiţionată, iertare, sunt mai rea ca orice sevraj. sunt bluza ta favorită care se-nvârte mereu în maşina de spălat, sunt în zâmbetul malefic care ţi-e trânit în faţă atunci când se află că ai făcut ceva rău. sunt privirea insistentă pe care nu o meriţi, banii pierduţi, anii pierduţi, lacimile ce se rostogolesc peste pielea de hârtie, sunt culoare, căldură şi întuneric. poate sunt tot eu sunt de fapt cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla. toate nopţile nedormite, uitate, cea mai bună zi din viaţa ta, sunt cea mai târzie oră a dimineţii, raza cinică de lumină ce nu te lasă să dormi, sunt fiecare strop de ploaie şi fiecare strop e în mine, sunt un nimic, o faţă obosită din carton, reclamele mâzgâlite din autobuz, sunt apa din balta-mproşcată pe tine şi înjurătura aruncată nenorocitului de la volan. sunt ţigara de după, sunt acul ce-ţi sfâşie pielea, primul sărut, cioburi şi picătura ce se prelinge pe fundul paharului, piesa voastră de dragoste şi ultimele cuvinte pe care ţi le-a spus, planurile eşuate de viitor, scoica, sarea, soarele, nisipul. sunt nonşalanţa şi nesimţirea, delicvenţa şi delirul şi plăcerea de a fi. sunt în fiecare pagină a fiecărei cărţi. sunt un amalgam de sentimente şi trăiri, un nimeni alături de 7 miliarde de astfel de oameni, un punct ce se învărte în acelaşi labirint. sunt la fel ca tine, sunt eu, şi chiar dacă nu-mi place n-am încercat vreodată să fiu altcineva. şi asta mă face să fiu altfel, în aceeaşi lume de altfel de oameni. sunt total lipsită de importanţă şi, fără să realizezi, eu sunt totul.

joi, 4 februarie 2010

eu de ce n-am ieşire de ugenţă?


inevitabilul loveşte pe neaşteptate
te-am îmbrăţişat lăsându-te să mă aştepţi în timp ce mă îndepărtam confuză, neştiind nici eu de ce, fără să am vreo idee despre ce se întâmplă cu mine. m-am prăbuşit atât de repede, m-am îngropat în căcat atât de brusc încât atunci când mi-am dat seama că ceva nu e bine şi n-aveam să mă mai întorc, timp de câteva secunde în care zâmbetul tâmp îmi dispărea de pe faţă, încă mă mai aşteptam să te văd lângă mine dacă deschid larg ochii trezindu-mă din filmul ăsta prost.
dar continui să mă las târâtă pe sârmă ghimpată împăcându-mă cu ideea că prin nu ştiu ce fel de nenoroc ce îl consider o consecinţă a faptelor mele, sunt smulsă subit din bula mea de fericire.
mi-e deja destul de rău, acuzaţiile contrafăcute scuipate spre mine nu mă ajută cu nimic. renunţ şi mă scufund în mine lăsându-i să facă ce vor în timp ce aştept să ies din nou la suprafaţă să-mi umplu cu lumină plămânii de carton.
nu.am.stare. privire tremur slăbiciune frison neînţelegere
ce.se.va.întâmpla cu mine?
nu vreau să ştiu. cale de scăpare?
mă dizolv şi mă preling înapoi la locul meu fericit după care opresc timpul, să fie mereu bine şi nu mă mai întorc niciodată la realitate.
altă soluţie?
ajung din nou la aşteptare. nu vreau să văd acest cuvânt, mă calcă în picioare.
altă soluţie e să stau aici cu sunetele ce-mi străpung stomacul strângându-l ca-ntr-o gheară, apoi se lovesc vibrând de măduva oaselor, îmi urcă răsucindu-se până la craniu lovindu-se cu înţepături sacadate de firul încâlcit al gândirii mele, ca mii de ace minuscule fierbinţi. şi rămân cu gura întedeschisă şi ochii îvârtindu-mi-se-n cap, în loc de explicaţie tot ce reuşesc să reproduc sunt şiruri silabisite de cuvinte cărora nimeni nu le dă o importanţă. le resping precum copiii ce sparg baloane colorate cu un bold, goluri de aer învelite-n sunete ce ies printr-un efort zadarnic dinăuntrul meu. cuvinte ca baloane de săpun, refuzi să le accepţi iar după ce s-au lovit de tine dispar sub presiune ca şi când n-ar fi existat vreodată.
nu vreau să mai iau parte la această mascaradă-n care joc eu rolul de victimă şi de vinovat, îmi zic, iar valurile clocotite de puls neregulat ce se târăsc în şiroaie sângerii sub pielea mea parcă ar vrea să zică şi ele aceleaşi lucru. momentan şi efortul depus în a-mi căra existenţa şubredă pe două picioare mi se pare destul de deranjant. întrucât acest dialog făţarnic nu duce nicăieri, renunţăm la discuţie şi simt o vagă tentă de uşurare suflând spre mine, dar pe de altă parte gândul că subiectul nu va fi lăsat aşa în aer se infige-n tâmplele mele ca un cui ruginit într-o scândură putredă. totuşi, din tendinţa noastră instinctuală de slabe fiinţe umane înclinăm să evităm realilatea infectă muşamalizând-o în ceea ce vrem să vedem şi ştim cu toţii că din nenumărate motive această acţiune, dacă o punem numi aşa, e aparent mai favorabilă. în concluzie tind să cred că subiectul va fi ocolit până când ne vom obişnui cu ideea. suntem uzi leoarcă şi ne prefacem că nu plouă în timp ce-acoperim norii cu degetul. şi spun că e mai bine-aşa. stăm ca pe ace. ca pe ace...?

marți, 2 februarie 2010

and it was not your fault but mine

cântec de dragoste scăpat din priviri
oameni ce se închină la clădiri
cobor din autobuz şi vă privesc de sus
încep să zbor atunci când soarele-a apus
plutesc într-un oraş mult prea aglomerat
colcăind de inimi sângeroase ce se zbat
oameni obositi să piardă jocul
fac slalom printre ei şi când mă lasă drogul
îmi inghit foamea cu apă rece
privind timpul cum trece
în timp ce trupul meu o ia din loc
eu nu mă mişc deloc
răpusă la pământ pentru a mia oară
secătuită de cuvinte sorb lacomă din filtrul de ţigară
refuz să văd prin ochii ce se zbat întredeschişi
o lume agitată şi murdară-n care-am fost închişi
îi las lipsită de putere să vadă viaţa aşa cum o vor
nu îmi doresc, dar trebuie, mă-ndepărtez uşor
praf, vânt, tăcere, frig şi chimicale
se-amestecă în sentimente de vânzare
secundele ni-s numărate tragic în paşi goi
până când are să dispară dinsanţa dintre noi