joi, 4 februarie 2010

eu de ce n-am ieşire de ugenţă?


inevitabilul loveşte pe neaşteptate
te-am îmbrăţişat lăsându-te să mă aştepţi în timp ce mă îndepărtam confuză, neştiind nici eu de ce, fără să am vreo idee despre ce se întâmplă cu mine. m-am prăbuşit atât de repede, m-am îngropat în căcat atât de brusc încât atunci când mi-am dat seama că ceva nu e bine şi n-aveam să mă mai întorc, timp de câteva secunde în care zâmbetul tâmp îmi dispărea de pe faţă, încă mă mai aşteptam să te văd lângă mine dacă deschid larg ochii trezindu-mă din filmul ăsta prost.
dar continui să mă las târâtă pe sârmă ghimpată împăcându-mă cu ideea că prin nu ştiu ce fel de nenoroc ce îl consider o consecinţă a faptelor mele, sunt smulsă subit din bula mea de fericire.
mi-e deja destul de rău, acuzaţiile contrafăcute scuipate spre mine nu mă ajută cu nimic. renunţ şi mă scufund în mine lăsându-i să facă ce vor în timp ce aştept să ies din nou la suprafaţă să-mi umplu cu lumină plămânii de carton.
nu.am.stare. privire tremur slăbiciune frison neînţelegere
ce.se.va.întâmpla cu mine?
nu vreau să ştiu. cale de scăpare?
mă dizolv şi mă preling înapoi la locul meu fericit după care opresc timpul, să fie mereu bine şi nu mă mai întorc niciodată la realitate.
altă soluţie?
ajung din nou la aşteptare. nu vreau să văd acest cuvânt, mă calcă în picioare.
altă soluţie e să stau aici cu sunetele ce-mi străpung stomacul strângându-l ca-ntr-o gheară, apoi se lovesc vibrând de măduva oaselor, îmi urcă răsucindu-se până la craniu lovindu-se cu înţepături sacadate de firul încâlcit al gândirii mele, ca mii de ace minuscule fierbinţi. şi rămân cu gura întedeschisă şi ochii îvârtindu-mi-se-n cap, în loc de explicaţie tot ce reuşesc să reproduc sunt şiruri silabisite de cuvinte cărora nimeni nu le dă o importanţă. le resping precum copiii ce sparg baloane colorate cu un bold, goluri de aer învelite-n sunete ce ies printr-un efort zadarnic dinăuntrul meu. cuvinte ca baloane de săpun, refuzi să le accepţi iar după ce s-au lovit de tine dispar sub presiune ca şi când n-ar fi existat vreodată.
nu vreau să mai iau parte la această mascaradă-n care joc eu rolul de victimă şi de vinovat, îmi zic, iar valurile clocotite de puls neregulat ce se târăsc în şiroaie sângerii sub pielea mea parcă ar vrea să zică şi ele aceleaşi lucru. momentan şi efortul depus în a-mi căra existenţa şubredă pe două picioare mi se pare destul de deranjant. întrucât acest dialog făţarnic nu duce nicăieri, renunţăm la discuţie şi simt o vagă tentă de uşurare suflând spre mine, dar pe de altă parte gândul că subiectul nu va fi lăsat aşa în aer se infige-n tâmplele mele ca un cui ruginit într-o scândură putredă. totuşi, din tendinţa noastră instinctuală de slabe fiinţe umane înclinăm să evităm realilatea infectă muşamalizând-o în ceea ce vrem să vedem şi ştim cu toţii că din nenumărate motive această acţiune, dacă o punem numi aşa, e aparent mai favorabilă. în concluzie tind să cred că subiectul va fi ocolit până când ne vom obişnui cu ideea. suntem uzi leoarcă şi ne prefacem că nu plouă în timp ce-acoperim norii cu degetul. şi spun că e mai bine-aşa. stăm ca pe ace. ca pe ace...?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu