marți, 23 februarie 2010

marţi?


azi m-am trezit cu 10 minute mai devreme mulţumită tonului ridicat al lui tata, n-am mai putut să adorm dar nici să mă ridic din pat. la prima oră era să mă calce o maşină, am primit nişte chiştoace de ţigară, am adormit din nou în ora de istorie, am dat test la fizică (am scăpat şi de asta!). Am încercat să îmi plimb câinele şi am sfârşit plină de noroi din cap până în picioare (la propriu), asta ca să nu mai spun de bietul animal, care obişnuia să fie alb. apoi m-am uitat la soare de pe geam, acum că toată familia mea ştie ce fel de om sunt cică e mai sigur să stau în casă, de parcă asta ar face vreo diferenţă. şi ca şi cum nu ar fi fost destul, am stat două ore într-o sală futută de aşteptare, degeaba. am urmărit cum se goela încet, încet. un copil cu faţa pătrată şi nişte ochi imenşi şi albaştri, un rânjet fericit, mergea împiedicat încleştându-şi mânuţa în jurul unui deget de-a lu ta-su, cu care semana perfect, privit de pe un scaun de o mamă blondă şi supraponderală. mulţi copii, urlete, lumină de neon. o femeie dolofană cu un nas borcănat şi buze mari vorbea încontinuu. dar era ceva plăcut la ea care mă facea să vreau să ma holbez şi să o ascult. îi era greu şi totuşi zămbea. îi zâmbeam şi eu când îmi întâlnea părivirea, sau poate doar mi se părea. avea un accent apăsat şi uşor fandosit, ca cel al unei profe de română. am presupus că era una şi s-a dovedit pe parcurs ce povestea că aveam dreptate. dar asta e doar un alt detaliu nesemnificativ. am rămas în camera albă, goală cu rânduri de scaune aliniate sec, mătura dansa pe podeaua ce curgea sub ea, zornăit de chei, zumzăială, uşi închizându-se uşor.
tâmpla dreaptă îmi bubuie. aşteptarea mă face să văd lucruri şi să îmi fie foame.
mă doare stomacul de la atăta indiferenţă. şi ghici ce? nu îmi pasă! asta am ales să fac.

Un comentariu: