sâmbătă, 13 februarie 2010

până să înnebunesc


distracţia s-a terminat de mult. m-am trezit singură în acelaşi loc. o venă mi se zbatea în ceafă pe sub pielea infectată. pentru câteva secunde, nu ştiu ce sentiment brutal s-a scurs prin corpul meu, dar ceva în mine părea să se umfle într-o senzaţie plăcută ce aducea uşor a extaz. a dispărut deodată totul, în timp ce respingeam cu răutate vocea precaută ce părea că mi se aderesează, a dispărut înainte să descopăr ce voia să îmi transmită starea ce mă încerca, s-a stins la fel de brusc precum a apărut, atât de repede că nici măcar nu-s sigură că a existat. eram tot aici, analizâd aceleaşi sunete banale ale rutinei zilnice, târându-mă şchiop pe picioare cu atitudinea mea respingătoare. şi cum mai mişcam puţin descopeream că mă mai doare ceva. îmi doream să nu-mi fi muşcat atât de rău limba, dar mă gândesc totuşi că a fost mai eficient să evit o altă ieşire nervoasă.
stăteam aşteptând să mă găsească cineva, să-mi spună că va fugi cu mine oriunde vedem cu ochii. şi să nu ne mai întoarcem niciodată. puteam să aştept pentru totdeauna. ştiam doar că în lumea asta trebuia să mă descurc singură, nu să aştept să mi se întâmple ceva frumos. dar când nu puteam face nimic pentru mine, îmi plăcea să-mi las doar pentru câteva clipe visele să zburde pe pereţi, apoi reveneam la realitate urcându-mă eu pe pereţi.
nemişcată de ore întregi, epuizată de disperarea mea în declin, aveam să trec fără să-mi dau seama în extrema cealaltă, stadiu în care fiind aparent prea lucidă începeam să mă umplu de frenezie, să înnebunesc izbucnind fără motiv în hohote de râs atunci când încep să mă mişc. şi creierul îmi debita tot felul de prostii. aberam. aberam... se zice că aşa am fost dintotdeauna şi nu mi-am dat seama. încă nu m-am decis dacă asta e bine sau nu. poate e prea târziu pentru mine, în ciuda eforturilor voastre. prea târziu pentru mine cea care izbucnea subit în hohote de râs, eu cea pe care a trebuit să apuci să o cunoşti ca să-i afirmi existenţa. poate încerc fără a reliza să scap de-acea latură a mea ca de o piele năpârlită de reptilă. aceasta poate fi doar o altă etapă a comunei mele şederi pe pământ. ori poate fi încă o greşeală ireversibilă. sau de fapt poate că nici n-am existat vreodată.
oricum ar fi, e ceva ce mă face să îmi placă de copilul frenetic şi absurd ce încă se ascunde-n mine şi simt cum aş vrea să îl rog uneori să se întoarcă şi să facă totul să pară mai uşor. l-am întâlnit azi iar după o vreme se scuză zămbind obosit, rugându-mă să îl ingop din nou în pătura lui de vise. îl las să plece cu o privire vinovată, mergând şi eu cât mai departe după el, sperând să îl mai văd măcar o dată...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu