duminică, 7 martie 2010

uită ce am scris

eu nu evoluez, mă ridic şi cad şi o iau de la 0 în fiecare dimineată. trecând în fiecare zi prin acelaşi haos tăcut. mă trezesc din şoc fără să deschid ochii, amintindu-mi cât de mult urăsc lumina. negarea pare singura mea şansă şi refuz cu frustrare să mă ridic din pat de parcă dacă aş adormi din nou aş sterge totul şi aş lua-o de la început. mă ridic legănat într-un sfârşit târându-mă în pielea mea, orele refuză să treacă, plutesc pe lâng-aceleaşi murmure lăsându-le să dispară. în timp ce valuri negre de depresie se strecoară pe sub uşă, ieşirea de urgentă e închisă pentru mine. le ignor, sau cel puţin asta pretind să fac, ocupată să privesc oscilând străinul din oglindă, ochii săi ce urlă la mine cerându-mi parcă să-mi salvez viaţa de monstrul din spatele meu pe care nu îl pot vedea. mă apropii lăsând aburi greoi să mânjească faţa din sticlă. îi studiez atent toate mişcările, ca testarea unor noi comportamente. Aş putea să fug, să urlu, să dispar de una singură odată cu primul tren, aş putea să mă întorc la mine, să te văd plecând. aş putea face orice, planificarea unei vieţi alternative se zguduie în logica mea şi aşa prea afectată. ajung la concluzia că am pierdut oricum totul, că nu pot face nimic decât să aştept, trenul meu şi zilele cu soare. să fie ăsta pasul pe care îl aşteptam? acceptarea. momentul în care îmi pun la îndoială toate sentimentele naive de ataşare, renunţ la toate ideeile şi visele cu noi, îmi spun că nu a existat nimic niciodată, că persoana din oglindă nu a fost nici măcar o amintire, ci doar o aberaţie undeva în subconştientul meu. pare chiar uşor pentru o vreme să-ţi cer să uiţi tot ce am spus şi că m-ai cunoscut vreodată, inducându-mi sentimente pozitive pe care nu ştiu cum să le numesc. s-a dus oricum totul, dacă dispari şi tu, ce mai contează? câteva clipe de singurătate îmi pot face mai bine decât am crezut. pe cine încerc să păcălesc, totuşi? ştim amândoi că asta e de fapt ultimul lucru care mi-aş dori să se întâmple şi îmi pare rău, încerc de fapt să mă pregătesc pentru încă o lovitură.
au venit apoi cele câteva cuvinte ce m-au dus departe, poate aruncate aiurea, care nici măcar n-au vrut să spună ce am interpretat eu, sau poate că a fost fraza ce încerca să inducă subtil sfârşitul nostru. orice ar fi, sunt gata să cad din nou. mă plimb zâmbind pe-un fir de sârmă ghimpată deasupra abisului mărginit de o societate ipocrită şi murdară. acum nu sunt în nici un stadiu, jocul s-a terminat şi nu sunt gata să încep din nou. plutesc la nesfârşit în jurul corpului meu chinuit şi ceva în mine ştie că voi reuşi într-un final să îl ghidez către capătul firului pe care se balansează ameninţător, oricăt de imposibil ar părea asta acum. îmi spun că pur şi simplu nu e momentul potrivit pentru mine, în timp ce continui să progresez uneori atât de încet încât pare că stau pe loc, şi fiecare la pas ghimpele metalic inoculează-n mine o nouă amintire înceţoşată. le las să mă învăluie una câte una captivată în dansul meu, ca un copil pierdut în jocul vieţii-n care singurii prieteni îi sunt nişte jucării murdare de pluş. imagini însorite se tresar în zbor agitat prin faţa ochilor mei, molii îmbrăcate-n fluturi ce-şi etalează aripile colorate pe care le sorb din priviri. dar ştiu că trebuie să-mi stăpânesc impulsul, dacă am să mă-ntind după ele mă voi prabuşi către lumea de dedesubt. aşa că înaintez în ceaţă lipsită de orice urmă de sentiment, urmată de o linişte atât de perfectă încât îmi pot auzi pielea străpunsă de trecut. aştept pecetluită să simt peticul de iarbă şi roua încălzită de soare sub tălpile mele obosite şi reci, libertatea de la finalul călătoriei mele infernale.