sâmbătă, 17 aprilie 2010

2 de ce (Jesus please get me high!)

i
e ciudat cum se termină totul când pare că nici nu a-nceput. şi toate fiinţele par a avea aceeaşi faţă, dar nu e niciodată a pensoanei pe care-o căutai. ai lăsat-o să plece şi ea nu se va intoarce niciodată. se-apropie de tine şi dispare. tu îţi propteşti corpul contra vântului şi... nu mai aştepţi nimic.ţigara are-acelaşi gust banal, soarele te arde şi trecutul te doare. te-ar durea şi-acum dar eşti prea terminat ca să mai simţi durere. stai acolo, aproape lucid, şi vântul se joacă-n parul tău, tu n-ai direcţie, n-ai sens, n-ai timp, bani, nici logică, sau conştiinţă, consimţământ, constrângere, răbdare, noroc, nici libertatea de a fi. şi dup-atâtea întrebări ajungi la concluzia că existenţa ta se rezumă la a nu şti. cu ce te ajută pe tine să nu ştii? şi accepţi că totul este atât de paradoxal şi banal, inevitabil şi în acelaşi timp absud, deprimant, demoralizant, atât de demoralizant încât izbucneşti în hohote psihotice de râs. ştii că se poate şi mai rău. dar nu vrei să te gândeşi la asta, fiindcă rişti să se întâmple. nu crezi, doar aştepţi... şi ăsta e cel mai greu lucru. nu e bine să crezi, aşa nu poti decât să fii dezamăgit. nu te zbaţi, încerci să refuzi totul şi nu faci decât să o iei de la capăt. te-ai obişnuit cu ideea unei vieţi de om ce se sfârşeaşte înainte de a se porni, ca într-un film de ăla prost de-ţi bubuie creierii, în care te ridici şi te împiedici şi cimentul te absoarbe şi faci asta la nesfârşit. şi când încerci să deschizi gura să strigi după ajutor totul dispare. cum creierul tău poate găsi o explicaţie logică pentru orice, eşti sigur că există una şi acum, chiar dacă nu vrei să o concepi. susţii asta măcar de dragul efectului placebo. şi datorită încăpăţânării tale extraordinare şi în ciuda faptului că nu vrei să-ţi faci speranţe, nu vei putea să respiri liniştit până nu vei simti că trăieşti cu adevărat şi-ai să le-arăţi tuturor ca lucrurile sunt oricum aşa cum vrei tu să fie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu