luni, 10 mai 2010

spune-mi doar unde şi cum




Priveam apusul în fiecare seară pe vremea asta, la doar 3 minute de aici, cum se topea noaptea peste soarele nostru şi totul părea atât de liniştit. Probabil nu era, dar aşa îmi amintesc eu imaginile alea. Acum văd doar reflexii încinse scurgându-se pe bucăţi geometrice de sticlă. Blocuri inexpresive blochează drumul privirii mele spre soarele ce se stinge la doar doi paşi de mine. Văd nori plimbându-se şi culori schimbându-se, un curcubeu care se naşte şi se hrăneşte cu lumină. Eu îi zâmbesc, el surâde-n sinea lui şi se îngroapă printre nori. îl las să ia cu el o parte din mine, nu ştiu dacă-i o bucată din suflet ori una din mintea mea cea care se se tăvăleşte-acum pe cerul colorat, jumătate însorit, jumătate-opac.
Motoare, alarme, sirene, pilangii prea gălagioşi pe terasele aceloraşi baruri ieftine, căini care latră doar ca să se audă lătrând, bătăi de minge, claxoane, sunt toate mult sub mine. Ajung să fac abstracţie chiar şi de zgomotul pe care îl consider cateodată deranjant. Până şi căinele hiparactiv se ghemuieşte pe pervaz în braţele mele, proptindu-şi capul înafara geamului.Tăcere. Mă linge pe mâini după o vreme, rugându-mă parcă să mă reîntorc din visare. Oftez şi zămbesc.
Se zice despre mine cum că mi-ar fi prea lene şi să-mi dau pantalonii jos să ma piş. Însă dac-ar fi să plec m-aş duce chiar acum. Aş fugi, aş tipa, aş dansa până în zori şi aş râde prea mult. Şi când voi pleca am să umblu la nesfârşit. Vreau să aud trenuri, vreau să mă scurg în metrou, să mă topesc în nisip, să-mpart shoturi cu luna. Vreau toate lucrurile pe care nu le pot avea şi toate lucrurile pe care le am şi am uitat cum să ma bucur de ele.
Pentru că soarele apune în fiecare seară în acelaşi loc, dar noi nu mai suntem aici să îl privim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu