joi, 29 iulie 2010

ignorant perplex


mă trezesc înaintea ceasului dar mă culc la loc doar ca să-l las să creadă că m-a trezit el pe mine. beau. cafea, apă, lapte, energizant, apă, alcool, confuzie, vulnerabilitate, ritm cardiac, priviri cărămizii, aşternuturi străine, apă de ploaie. beau. plimb câinele, pun detergent pe rufe, pornesc maşina de spălat, îmi rod unghiile, caut haine în dulap, mă închei la şireturi, învârt cheia în uşă.
îmi plimb egoul. eu rămân încremenită, el scapă din lesă şi se zbate ca o hienă atroce printre pudeli muribunzi . mă răpune la pământ şi muşcă din mine. mă chircesc bulversată, îmi zâmneşte şi-i zâmbesc, mă aşez mai bine şi îl las să continue. mă bucur când o ia razna, îl îndemn să facă absolut ce vrea, doar de asta mă iubeşte. mă scuteşte şi secătuieşte de orice explicaţie, reacţie, putere sau control fizic. nu l-aş putea opri nici să vreau. psihic, prefer de 10 ori abandonul la voia întâmplării decât să mă agit. super ego-ul meu în revers se transpune din spiritual în material. cel mai mulţumită în aceste momente sunt de faptul am pe cineva să-mi ţină de urât, care nu mă priveşte ciudat şi nu spune lucuri de care să mă sperii, cineva care înţelege tot ce vreau să spun fără să trebuiască să scot vreun sunet şi mă linişteşte în lipsa mea de coerenţă şi de tot, doar pentru că ştiu că nu sunt singură.

miercuri, 28 iulie 2010

eu nu pot să scriu un final fericit

Cu ochii de felină hrănit cu întuneric, focalizând mişcări,
pupile dilatate sceptic, sinistru si sintetic pe coridoare lungi,
şoptind parcă ei: "Unde vrei să mă duci?"

Şi-mi trosneau şinele-n vene când scriam despre acest om,
o poveste a febrelor în doi ce mă trezeşte din somn.

luni, 26 iulie 2010

nefeelingos


prea puţin să fie bine dar mereu
destul de mult să fie rău
demoralizant ca un gol în stomac iremediabil
agitaţie proastă, neajuns lipsit de sens
fără aspiraţii şi fără interes
aştept să se termine ca să o faci din nou
nici nu încerc să dorm, doar scriu cuvinte fără nici un rost
ca să-mi distrag atenţia din filmu' ăsta prost
vidul e un prădător subtil, eu mă predau umil
e atât de bine să pot să nu mai simt nimic


You can untrain yourself to notice
To feel pain and swallow fear

joi, 22 iulie 2010

vis fragmentat

marea intră-n cort şi sarea intră-n tine
soarele ne soarbe din priviri cum sorbi tu din lămâie
idei colorate se pierd într-un abis de gânduri
unghiul privirii amplificat de 3 ori analizează fiecare detaliu care părea să nu fi fost acolo înainte
afundat de tot în nisip ţi-e teamă să deschizi ochii, îţi desenez o altă lume în palmă. mă rog să nu te mişti, să nu mă întrebi nimic. tu dai să mă atingi şi dispare totul.
[...]
eu şi tu nu am existat niciodată, nici marea, nici cortul...

luni, 12 iulie 2010

oamenii trăiesc degeaba

nu, nu sunt deprimată, depresivă, furioasă sau mai ştiu eu cum. asta e doar concepţia mea asupra vieţii, fără să fiu un om trist, ci doar unul plictisit şi cu o poftă exagerată de a trăi uneori. am senzaţia că suntem într-un glob de sticlă şi deasupra noastră se mişcă cerul unei alte lumi, una reală. dar cine poate defini 'real'? un chip uriaş aplecându-se asupra noastră şi privindu-ne ca pe gândaci în insectar. atat de nesemniticativi, lipsiţi de putere, ordinari. susţinem uneori că oamenii diferă, dar suntem toţi la fel. credem că intuim viitorul, când suntem doar previzibili. aducem totul la extrem părându-ni-se că aşa ne facem existenţa mai puţin banală. ne creăm idoli şi muze, modele şi dumnezei, moduri de a ieşi in evidenţă, de a ne petrece timpul liber sau de a ne separa de realitate. ne stabilim un scop pe care să-l atingem, ca să nu spunem că trâim degeaba. ne conformăm normelor pentru a fi toleraţi şi integraţi în societate, ori considerăm că semenii noştri nu ne sunt cu nimic mai presus, sfîrşind în propria noastră lume. ne ataşăm prosteşte unul de altul. unii folosesc, alţii sunt folosiţi. ne urmârim interesele. ne creăm de-a lungul rimpului anturaje mai mult sau mai puţin potrivite şi permitem să fim categorisiţi. în cazurile fericite, ne pierdem primul sfert de viaţă învăţând lucurile esenţiale nu din şcoală, ci din propria experienţă. în cel mai rău caz nu învăţăm nimic dar ne credem speciali. învăţăm că oamenii nu sunt ceea ce par; valoarea materială, statutul social şi nici orice altceva nu ne face superiori sau inferiori; trecând de aparenţe, nu ne avem decât pe noi şi gândirea e singurul lucru care ne diferenţiază, nu hainele sau diploma de facultate. ne pierdem primul sfert de viaţă prin laboratoare şi săli de clasă acumulând sute de mii de informaţii, marojitatea neavând să ne folosească cu adevârat şi sfârşim prin a ne plăti absolvenţa sau cu creierul prăjit. dar încă suntem fericiţi şi tineri. pierdem zilele înfruntând realitatea şi nopţile uitând de tot. în următoarea jumătate existenţei noastre ne luptâm să ajungem cineva sau ne afundăm în bani falşi şi orgoliu. ne ducem traiul în mod cinstit sau prin înşelătorie ori pupincurism. ne întemeiem o familie. suntem sclavii unui salariu sau stăm cu curu în sus toată ziua. încercâm să ne educăm copiii. nu acceptăm abateri de la normă sau îi lăsăm să facă cum cred de cuviinţă. îi sechestrăm sau le oferim prea multă libertate. îi obligăm sa urmeze facultatea de drept şi suntem mândri că am creeat din ei nişte sclavi. ne întrebâm unde am greşit când îi găsim cu ace-n mână. copiii cresc, rămânem singuri. ultimul sfert al şederii noastre pe pâmânt se rezumă la o pensie pentru care am muncit toata viaţa şi care se duce pe pastile şi cablu tv. ne privim realizările, spalăm vase şi udăm flori. suntem bâtrâni şi bolnavi. abia ne mişcăm şi încă vrem să trăim. murim într-un accident subit şi stupid. în curând vor uita cu toţii că am existat vreodată.


dacă viaţa tot nu are sens,
eu una prefer să mă bucur de ea cât mai pot.

sâmbătă, 10 iulie 2010

vine de la sine, nu se spune

melancoolic monoton molotow de timp pierdut în uitare vară dor
şansă lipsă râni vindecate cu linii sărate împuşcate zile uitate
dopamină nevoit să aştepţi prins în trecut preţuieşti când pierzi

ţi-am spus azi că te iubesc?
voi vorbi fără cuvinte

vineri, 9 iulie 2010

mieii sunt fiare deghizate


ştii cum e atunci când conştientizezi ce se întâmplă cu tine şi nu poţi face nimic în această privinţă? că plăcerea nu e fericire. fericirea nu e generată de nimic altceva decât de mintea ta. te-ai temut atât de mult când ai pierdut-o încât psihicul traumatizat a învăţat să gândească şi a uitat să o mai simtă. părea imposibil. e ca şi cum ţi-ai fi pierdut reflexele, ai uitat să clipeşti, să respiri, să visezi, să sufli fumul... ştii cum e când poţi fi fericit doar atunci când nu gândeşti şi nu mai simţi nimic?

e ca atunci când te lăsa mă-ta să amesteci în maioneză: învârteai invers şi distrugeai totul

duminică, 4 iulie 2010

din adâncuri

Şi e ciudat că dacă vreau să iasă bine iese prost, da' dac-aş vrea să iasă prost crec-aş fi idiot, nu?


De la sechele am ajuns pe somnifere,
Fute-m-aş în ele,
Dorinţa de putere combinată cu durere
Naşte paradoxul fals că fericirea e plăcere.
Timpu-i rutina sublimă există, partea tristă e
Că-i doar o repeţitie sinistră
Şi odată ce persistă apare blocaju'
Nu pot să explic ma limitează limbaju.

Nu-s filosof, mi se pare mai degrabă
Că sunt altă conştiinţă care-şi caută de treabă,
Afirmă si neagă, e albă sau neagră,
Dualitatea asta-i cam bolnavă, ma seacă.

(kazi şi specii)