luni, 12 iulie 2010

oamenii trăiesc degeaba

nu, nu sunt deprimată, depresivă, furioasă sau mai ştiu eu cum. asta e doar concepţia mea asupra vieţii, fără să fiu un om trist, ci doar unul plictisit şi cu o poftă exagerată de a trăi uneori. am senzaţia că suntem într-un glob de sticlă şi deasupra noastră se mişcă cerul unei alte lumi, una reală. dar cine poate defini 'real'? un chip uriaş aplecându-se asupra noastră şi privindu-ne ca pe gândaci în insectar. atat de nesemniticativi, lipsiţi de putere, ordinari. susţinem uneori că oamenii diferă, dar suntem toţi la fel. credem că intuim viitorul, când suntem doar previzibili. aducem totul la extrem părându-ni-se că aşa ne facem existenţa mai puţin banală. ne creăm idoli şi muze, modele şi dumnezei, moduri de a ieşi in evidenţă, de a ne petrece timpul liber sau de a ne separa de realitate. ne stabilim un scop pe care să-l atingem, ca să nu spunem că trâim degeaba. ne conformăm normelor pentru a fi toleraţi şi integraţi în societate, ori considerăm că semenii noştri nu ne sunt cu nimic mai presus, sfîrşind în propria noastră lume. ne ataşăm prosteşte unul de altul. unii folosesc, alţii sunt folosiţi. ne urmârim interesele. ne creăm de-a lungul rimpului anturaje mai mult sau mai puţin potrivite şi permitem să fim categorisiţi. în cazurile fericite, ne pierdem primul sfert de viaţă învăţând lucurile esenţiale nu din şcoală, ci din propria experienţă. în cel mai rău caz nu învăţăm nimic dar ne credem speciali. învăţăm că oamenii nu sunt ceea ce par; valoarea materială, statutul social şi nici orice altceva nu ne face superiori sau inferiori; trecând de aparenţe, nu ne avem decât pe noi şi gândirea e singurul lucru care ne diferenţiază, nu hainele sau diploma de facultate. ne pierdem primul sfert de viaţă prin laboratoare şi săli de clasă acumulând sute de mii de informaţii, marojitatea neavând să ne folosească cu adevârat şi sfârşim prin a ne plăti absolvenţa sau cu creierul prăjit. dar încă suntem fericiţi şi tineri. pierdem zilele înfruntând realitatea şi nopţile uitând de tot. în următoarea jumătate existenţei noastre ne luptâm să ajungem cineva sau ne afundăm în bani falşi şi orgoliu. ne ducem traiul în mod cinstit sau prin înşelătorie ori pupincurism. ne întemeiem o familie. suntem sclavii unui salariu sau stăm cu curu în sus toată ziua. încercâm să ne educăm copiii. nu acceptăm abateri de la normă sau îi lăsăm să facă cum cred de cuviinţă. îi sechestrăm sau le oferim prea multă libertate. îi obligăm sa urmeze facultatea de drept şi suntem mândri că am creeat din ei nişte sclavi. ne întrebâm unde am greşit când îi găsim cu ace-n mână. copiii cresc, rămânem singuri. ultimul sfert al şederii noastre pe pâmânt se rezumă la o pensie pentru care am muncit toata viaţa şi care se duce pe pastile şi cablu tv. ne privim realizările, spalăm vase şi udăm flori. suntem bâtrâni şi bolnavi. abia ne mişcăm şi încă vrem să trăim. murim într-un accident subit şi stupid. în curând vor uita cu toţii că am existat vreodată.


dacă viaţa tot nu are sens,
eu una prefer să mă bucur de ea cât mai pot.

3 comentarii:

  1. dar intre timp ne place, ai omis asta :D
    apoi, ne cream iluzii si iubim, ne simtitm fericiti, suferim si.. eu inca nu m-am plictisit, intotdeauna poti sa descoperi o stare noooua.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. da, sunt perfect de acord. deşi privind altfel lucrurile şi astea sunt sentimente care fac parte din rutină, doar că sunt mereu speciale.. şi oamenii speciali nu se vor plictisi niciodata de viata.
    sunt sigura ca am omuis multe lucruri dar am incercat sa descriu aşa, în mare, cum văd eu viaţa

    RăspundețiȘtergere