vineri, 24 septembrie 2010

Expresiv

gravităm în jurul lingurii ca cerealele în lapte. vino să-ţi mănânci porţia de demnitate,
cura de neuroni pentru primate, lasă micul dejun prânzul şi cina deoparte.
îţi va aluneca pe gât şi te va da pe spate, păcat c-o să ne părăsească pân' la noapte,
dar stii că viaţa ne obligă să trecem peste toate.
urcăm palmat la bordul expresului de vise comprimate,
minţi incriminate, fără bilet mereu ajungi departe.

cineva să spargă liniştea, omoar-o împuşc-o şi pe ea.
paşi pe sticlă cu gheare de pisică privindu-mă uimită
imi bag sub mânecă un as, să mă scoată din impas
sunt doar eu, sau  iar ne prăbuşim cu toţii pas cu pas?
vreau
să simt ceva aşa intens până-mi dă sângele pe nas.
în viată o să ai mereu mai mult de tras...
when the lights go down
and the music pumps
i got what you need

feel the base
it moves your soul

you can't rezist
when you loose control

marți, 21 septembrie 2010

charlie the unicorn and the tomb of horrors

- charlie, where are you?!
*shuuuuuuuuuun*
-i'm in some sort of chamber.
- the chamber of madness or the chamber of death?
-does it matter?
- CHARLIE, I'M ON FIRE, TELL ME!
- I DON'T KNOW! Why did you bring me here?
- it's all because of the weasel, charlie! don't talk to the weasel!!!!!
- what weasel?!

- charlie get down! did you speak to the weasel?
- no!
- did you speak to the weasel?
- i said no!
- FOOL, I AM THE WEASEL!
- charlie, what have you done?
- oh come on, how could i have possibly have known that?
- CHARLIE!
- what?
- we're nakeeeeed!


Charlie the Unicorn episode 1

Charlie the Unicorn episode 2

Charlie the Unicorn episode 3

charlie teh unicron episode 1

charlie the unicron episode 2

Charlie the Unicorn - YouTube Live

YouTube Live Promo: Charlie the Unicorn

more here

vineri, 17 septembrie 2010

contracţii abdominale acute

sunt anca şi îmi plac caii. eu mai înâi intru pe geam şi apoi sun la uşă.
copiilor li se umflă fălcile dacă le sufli pe nas. ei vor tot ce au adulţii şi nu apreciază, duc o viaţă dublă şi dubioasă ca un foarfece.
aici e plăcerea de a fi copil, să îţi pui întrebări şi să încerci să afli răspunsul, ei îţi dau informaţii cu lopata şi nu te lasă să descoperi. deci copii, nu ascultaţi ce vă zic la şcoală până nu e prea târziu. şi nu îi ascultaţi nici pe oamenii care zic să nu combini alcoolul cu pastilele... spre exemplu mama ta cand îţi dă antibiotice.
ai observat că noi mâncam ca să trăim şi trăim ca să mâncăm? ai să spui că mâncăm din plăcere, am să-ţi spun că ai uitat că eşti doar un animal. poţi să simţi ce simt şi eu? mi se rupe filmul ca aţa în maşina de cusut. am crezut că înnebunesc de lună plină şi urlu şi muşc şi mănânc suflete, dar când m-am uitat la lună eu mi-am dat seama că înnebunesc mereu. mă simt exact ca un porumbel. nu mă întreba de unde ştiu cum se simte un porumbel, e o stare prea complexă.
hai să facem noapte. la noi nu există noţiunea de lumină, doar de întuneric şi foarte întuneric. nu există noţiunea de stări proaste, doar stări încă neexploatate. suntem oameni pe lucruri diferite cu trip comun. aprinde lumina, avem nevoie de constrângere! nu? nu, m-am înşelat.
abea acum începem să te speriem?
te las să mă speli pe cap ca să fac economie de neuroni.
un om adevărat nu are nevoie decât de purici de televizor şi o revistă din 97. pe vremea aia încă mă roteam în fetus, ca-n maşina de spălat. a ba nu, mă născusem deja şi aveam un căţel imaginar, ca ăla din pădurea fermecată.
mâine mă duc să mă sugă de sânge.
camera asta e dormitor, baie, bucătărie, sufragerie, subsol, pod, debara şi tot ce vrei tu.
vreau şi eu să am un copac din ala care te face să râzi în fiecare zi.
e prea complicat, mă doare creierul dacă încerc să îţi explic şi dacă mă apuc nu mă mai pot opri până nu mă asigur că ai înţetes. e totul sau nimic, ştii?
acum înţeleg de ce a murit eminescu. s-a chinuit prea mult să înţeleagă.

joi, 16 septembrie 2010

a venit toamna

septembrie mă lasă rece. singurătate, scandal, somnolenţă, plictis, doar alte cuvinte care mă bântuie recent şi care îmi lasă în cerul gurii un gust amar, asemeni cafelei reci cu mult prea puţin zahăr de azi dimineaţă.
aş putea spune că mi-e frică, dar e numai dispreţ şi inconfort şi am să trec prin zile în continuare doar să ştiu că s-a mai dus una.
viaţa e ca atunci când ai nişte bocanci noi care îţi plac atât de mult şi te rod a dracului de tare, dar tu mergi din ce în ce mai repede spunându-ţi că durerea e doar în capul tău şi singurul lucru care te motivează e să ştii că fiecare pas te duce mai aproape de finalul fericit în care te descalţi şi te arunci în pat. aşa e viaţa...

vineri, 10 septembrie 2010

asta n-are titlu

mai ţii minte când eram fericiţi? uneori stau şi mă-treb ce-aveam atunci şi ne lipseşte acum. de fapt e invers. atunci eram orbi. acum avem capacitatea de a vedea.
eram orbi şi fericiţi când trăiam în lumea noastră. creeată după placul fiecăruia, chiar şi cu atâtea lipsuri părea un loc destul de primitor văzută prin doi ochi opaci de copil. viaţa ne punea piedici, cădeam şi ne ridicam, lingându-ne râzând sângele de pe rană şi aşteptam ca timpul să o vindece, marcând victoria cu înc-o cicatrice. credeam că vom putea să fim aşa pentru totdeauna şi parea din ce în ce mai bine.
era frumos, prea frumos să fie adevărat. am fost orbi şi fericiţi până viaţa ne-a plesnit de-a binelea, urlând la noi să ne trezim. am devenit capabili să vedem, dar părea prea deprimant pentru noi. am continuat să trăim cu ochii închişi, bâjbâind, până când am picat din lumea noastră şi ne-am izbit atât de brusc încât rana a devenit contuzie. echivalam fericirea cu libertatea şi le-am pierdut pe amandouă. prizonierii unui univers străin, am deschis ochii şi de atunci grămezi de lucruri, atât de brutale şi abstracte încât nu ne venea să credem că au fost acolo în tot acest timp, ne biciuiesc şi ne scuipă fix în faţă: 'welcome to the real world'.
realitatea e un loc trist. nu o putem schimba dar o putem ignora, putem să o respingem înlocuind-o cu propria realitate. am încercat prin atâtea moduri să evadăm, dar când ne întoarcem în lumea noastră, nu-i mai aparţinem. ne privim copilăria cu ochi străini, o mânjim cu lacrimile unei lumi murdare implorând-o să ne recunoască şi să ne primească acasă, urlându-i parcă: 'sunt încă un copil, e trist şi rece aici jos, sunt singur şi-am pierdut putinul pe care il aveam iar restul nu a fost niciodată cu adevărat al meu. închis în mine sunt încă un copil şi realitatea te-a grăbit să mi te fure. eu nu urăsc, doar dispreţuiesc profund şi râd, prea mult, nu sunt nebun, locul meu nu e aici, nu ştiu cine sunt... ' dar locul fericit dispare, neidentificaţi, respinşi, suntem prea jos şi nu am găsit încă nimic ce să ne ducă destul de sus încât să ne putem întoarce, pentru totdeauna. suntem jos şi ne trezim goi, fără sentimente, căci ne-am străduit atât de mult să le negăm, până au dispărut de tot.
am aflat că nu există încredere sau prieteni, siguranţă. ne naştem singuri şi până la sfârşitul vieţii ne avem doar pe noi. am descoperit iubirea , ignoranţa, nepăsarea. până într-un anumit punct e bine să nu simţi nimic. facem asta pentru că suntem puternici sau pentru că ne temem? suntem oare mai slabi decât cei care suferă, cărora le pasă? suferinţa e în natura omului şi oamenii sunt slabi. am învăţat să acceptăm iubirea şi să o întoarcem atunci când o găsim, folosind-o în avantajul nostru şi nu pentru a ne face neputincioşi.
în locul ăsta fericirea e un lucru complex. după ce am pierdut-o, orice am încerca nu mai are acelaşi efect. ne completăm unul pe altul dar ceva lipseşte şi de data asta sperăm ca timpul să ne dea ce ne aparţine în loc să ne ia tot. nu ştim ce e fericirea dar alergând după ea toată viaţa, uităm să fim copii sau să ne bucurăm de lucruri mărunte şi riscăm să nu o mai găsim niciodată. poate problema e că ea nici nu mai există şi n-o să mai fie niciodată la fel cum ne aşteptăm sau poate că nici măcar nu am fost încă fericiţi, ci doar orbi. până la urmă, nu scopul va fi important, ci drumul parcurs pentru a îl atinge, aşa că trăieşte azi, uită-ţi trecutul şi lasă viitorul să vină de la sine.