sâmbătă, 16 octombrie 2010

octombrie din nou


plouă. rafale de gânduri se lovesc cu un zgomot regulat de mansarda minţii mele.
ascult jazz şi mănânc prăjiturele. îmi rod unghiile, fiindcă miros a parfum şi tutun şi-mi place prea mult. câinele plânge-n josul scărilor pe care îi e frică să le urce. când cobor fuge de mine ca să vin după el, dar eu mă întorc iar el rămâne plângând până vine altcineva să il bage în seamă. tipic fiinţelor vii nu-i aşa?
ce frumos ar fi locul ăsta cu tine. nimic nu ar putea merge prost cu adevărat.
supunere, distanţă şi nostalgie. singurătate.
contra voinţei mele şi contrar conştiinţei mele, dacă aş fi avut una.
am cele mai colorate tripuri, de la luciditate. căci între timp sunt un robot sintetic. ochi de sticlă, stomac de oţel, plămâni de plastic, piele de hartie, inimă de fier. şi nu mai simt nimic, poate doar după ce voi face o baie în acid.
simt ceva ce numai toamna poate să-mi spună. foşnesc pe străzi şi te caut, un negativ cu ochi arămii, obosită şi mereu înfrigurată când nu sunt stimulată, deseori vorbind prostii pe care nimeni nu le înţelege sau preferând să le păstrez pentru mine sau rătăcind pierdută cu haos în priviri pe pilot automat, la fel cum m-ai lăsat şi cum mă găseşti mereu, timpul trecând de cinci ori mai repede de fiecare dată.
discul ros de timp se învârte-n gol. sunetul sacadat îmi escaladează calmul şi curge lin mai departe. eu aici, el acolo...





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu