duminică, 27 noiembrie 2011

Stupid People Should Not Be Allowed To Breed!


ştii care-i diferenţa, nu e durerea fizică e harababura din minte, mă lupt cu demonii ce-mi sfâşie treptat repetat toate organele în timp ce mă chinui să rămân cuminte. dar parcă-mi urlă, ANCA, NU VEZI CE DRACU E ÎN CAPUL TĂU? Ei ştiu că au dreptate, şi mai ştiu nici că nu o să-i ascult (dar persistă) - tind mereu să mă trantească în moloz şi să mă-ngroape aceeaşi cruntă oarbă patetică realitate, care vreau să cred că nu există- pentru că mie nu îmi place chiar atât de mult să fiu patetică.
Uneori Prefer să vă ajut în loc să vă fut pe toţi şi să urc încet până la stadiul în care să nu vă las deloc să îmi mai stricati vreodată filmele. Dar voi aveţi mereu grijă să mi-o întoarceţi amintindu-mi că existaţi în timp ce ma delectaţi constant cu o prostie acerbă, sunt tot mai intrigată întrebându-mă existenţial dacă există pe undeva niste nenorocite de limite. mă îndoiesc, aşa că ar trebui să mă gândesc serios să nu mai iau în considerare varianta în care încerc să te opresc să te mai duci pe pulă, şi-i tragi după tine pe toţi care-ţi întind o mână.
Am nevoie să creştem dracului odata pentru că am nevoie serioasă de o conversaţie decentă, şi oameni care să mă ajute, nu doar să mă lase să evoluez. în situaţia asta înţelegeţi că nu sunt nebună când vorbesc singură. în capul meu nu renuţ niciodată, dar trebuie să învăţ să nu mai cer nimic de la oameni limitaţi. pot, dar nu poţi, NU POŢI- nu pot pentru că mi se pare atât de crunt, ar trebui să fie ILEGAL, avem atâta potenţial, dar nu suntem, suntem limitaţi de satanele din capul nostru, lipsă de control şi fiecare lucru mărunt. am păţit asta de mult prea multe ori şi nu mai vreau, nu pot să las lucrurile aşa cum sunt, dar uneori pare că nici nu le pot schimba- oricât le evit, tot rămân acolo - în final îmi rămâne doar să renunţ, sau lupt până la capăt şi să sper că fiecare va primi ce merită - ochi pentru ochi până ramânem orbi în faţa sorţii...

luni, 14 noiembrie 2011

nu-i aşa?

cu toţii greşim. ce ne diferenţiază e că unii dintre noi realizăm pe când ceilalţi încearcă să se mintă frumos că nu a fost vina lor, unii ne gândim înainte să o facem din nou, altora nici nu le pasă, unii acceptăm asta, pe când ceilalţi nu ar putea să admită, niciodată, că au greşit. puterea nu înseamnă ce vrei să pari în faţa altora, ci ce eşti în faţa ta. înseamnă autocunoaştere, justificare, evoluţie şi în primul rând acceptare. înseamnă să fii capabil să te ridici, când toţi te sfidează, de la 5 metri sub pamânt până la mii de metri, deasupra lui, nu să te afunzi tot mai tare în pierdere de sine în timp ce încerci să îmi demonstrezi mie cât eşti de bine. căci dacă ai fi nu ai mai încerca, pentru că ai înţelege, desigur, CĂ NU DAU UN CĂCAT pe tot ambalajul ăsta.
nu te doare, nu îţi vine să te SCUIPI, când te roade, pe dinăuntru? că mi-ar veni numai mie, să plâng. îmi pare rău, dar nimeni nu va putea să te respecte, creadă, încreadă sau ierte, şi chiar dacă ar face-o, nu ar avea nici o relevanţă până când nu vei face tu asta cu tine însuţi.

aşa că gândeşte-te din nou, înainte să îmi scoţi ochii cu fiecare futută de greşeală pe care am făcut-o de-a lungul timpului şi să o negi pe fiecare în partea a ta, care din noi e mai tare?

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

iar, e prea devreme să fie prea târziu

m-am trezit iar, zombată, la ore nejustificate şi am pornit, în final, într-o aventură până la capătul holului pentru un strop de hidratare. din fericire vedeam 3d, adică, 3d, ca atunci cand te uiti la un film fara ochelari, aşa că am ales să trag draperiile, să mă încolăcesc în jurul plapumei ca o cobră făcută ştrudel - bineînţeles că după mişcarea asta eram, implicit, dezvelită - şi să fug ŞI EU, de responsabilităţi, ganduri, realitate şi astfel de lucruri pentru doar câteva ore în plus. dar tot aici am ajuns, într-un final.
m-aţi obosit. am obosit. am obosit atat de tare. am obosit să sper că va fi mai bine şi să îmi daţi peste bot, am obosit să îmi stricaţi ziua, am obosit să îmi stricaţi noaptea, am obosit să nu ştiţi niciodată ce vreţi, am obosit să îmi pese şi să dau sfaturi pe care nimeni nu se oboseşte să le asculte. aşa că n-o să-mi mai pese, o să mă lovesc peste ceafă de cate ori se va mai întâmpla asta. am obosit să subliniez nişte lucruri ATÂT DE EVIDENTE iar voi să fiţi atât de laşi încât măcar să recunoaşteţi, d-apoi să vreţi să vă schimbaţi. parcă tipaţi, HEI, uită-te la mine, SUFĂR, ai de gând să laşi asta să se întâmple? nu v-aţi săturat să tot primiţi fără să daţi nimic? eu da, dar am să las de la mine şi am sa mă CONTRLOLEZ. poate lucrurile bune se întâmpla oamenilor răi cu un scop, e totul un fel de cerc al naturii. aşa că nu am să mă mai împotrivesc, am să vă las să muriţi încet, să n-aveţi probleme dar să vă faceţi, să lăsaţi paranoia să vă mănânce de vii, şi apoi să vă întrebaţi, sau mai bine, nici macar să nu va întrebaţi CE PLM SE INTAMPLĂ. se intamplă că nu se întâmplă nimic, că nu vreţi să se întample nimic, că VĂ BATEŢI JOC, şi sunt atât de intrigată încât am decis - nu, în nici un caz să vă dau dreptate, doar să o las moartă şi să nu mai dau un căcat pe voi, nici voi pe mine, asta se întâmplă. am să las viaţa să vă pocnească, poate pe ea o s-o credeţi şi o să vă pară rău că nu v-am pocnit eu, şi că nu v-aţi bucurat de lucruri cât încă erau acolo. chiar vreţi atat de mult să vă complaceţi in oropsirea şi agonia din capul vostru şi să aruncaţi constant vina pe alţii care încearcă să vă ajute, ca să nu vă doară atât de tare când ştiţi că sunteţi NISTE PROŞTI?
n-aveţi decât.

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

am marca unei izolari în fiecare frază

Îţi descriu lumea cum o văd prin ochiul meu de ciclop
Care vede dublu reciproc că sunt inconjurat de proşti
Eu nu am prieteni, am roboţi (ca isus)
Mulţimii-i place tot ce mare dar totu'i mic văzut de sus
Şi scriu versuri adică triez esente
Nu ai cum să îmi vezi forma reală e prea transparentă e
Drama de a avea timp destul să mor încet
Nu-mi spune că-s destui peşti în ocean
Nu vezi că mă-nnec?

kazi ploae - gorgone

sâmbătă, 22 octombrie 2011

psihedelic ca psihoza


pierduti in jungla urbana, poate suntem cu totii bolnavi, dar de psihoza. toata durerea e doar in capul nostru. acum simt pe deplin ce spuneau cu 'live fast and die young'. asa ca m-am pocnit singura peste cap in timp ce mergeam pe strada si m-am impus in fata tuturor lucrurilor care mi se intamplau, m-am obligat sa stau dreapta si sa ma las dusa de val. frica e doar in capul nostru dar lasand-o sa ne domine se transforma in durere placebo in fiecare por, autovictimizare, sadomasocism. VINA. vina ca am lasat totul sa se intample si acum parca nu am mai putea fi vreodata fericiti, oricat ne-am dori. dar DE CE sa ne pedepsim pe noi, pentru mizeria in care traim? nimanui nu ii pasa daca suferi sau esti fericit, oricare din doua, e total alegerea ta.

trebuie doar sa o luam incet, si sa fim mai puternici decat paranoia asta care se joaca cu capul nostru, sa ne facem bine, la fel de bine cum ne-am face rau. e intrigant, cum totul, TOTUL, poate fi doar in capul nostru, trebuie doar sa stim sa ne descurcam cu asta.
sa cadem si sa invatam ca de fapt ni se cuvine doar sa ne ridicam, ca suntem oricine vrem sa fim.
avem nevoie doar sa ne luam niste timp.

timp sa privim lucrurile. timp sa privim lucrurile altfel. sa acceptam. sa acceptam ca sunt ani buni, si ani prosti. dar nu trebuie sa fie prosti doar pentru ca nimic nu mai poate fi la fel. totul poate fi, nu trebuie doar sa credem in schimbare, ci sa o facem, incepand exact din acest moment. puterea de a ne pune in cap, pe picioare sa facem ceva.. dar e atat de greu sa faci asta dupa toate lucrurile care s-au intamplat, caci ce ne defineste e cat de departe am fost in stare sa mergem, cum am stiut sa ne ridicam dupa cat de jos am cazut, cum ne-am gasit dupa ce ne-am pierdut. si in timp ce 100 de oameni au trecut prin viata mea, de fiecare data cand ma scufundam eram singur, iar cand m-am pierdut de mine m-am gasit total singur. asa ca am ales sa renunt la aceasta definitie de 'eu'. sa-mi dau foc si sa ma nasc din nou, si toti cei ce-au fost pe rand eu sa se adune in mine.
Si doar eu stiu, doar eu am fost acolo, doar eu sunt in stare sa ma urasc sau sa ma acuz. in timp ce 100 mananca cacat, alti 100 judeca, Asa ca de ce sa ma obosesc sa imi pese, de ce sa-mi plec capul in fata a 1000 de vorbe venite din alta parte decat de la propria mea persoana? mi s-a facut scarba sa mai stau langa oameni care nu traiesc pentru ei. daca e nevoie sa raman singura pentru tot restul vietii, o voi face, dar voi trai pentru mine. Cat timp ai pretentia sa crezi ca exista prieteni, ai putea sa te opresti sa ma judeci pentru ce spun altii ca sunt, pentru ca TOTI ati facut asta cel putin o data. dar pot sa trec peste asta, sperantele mele pentru omenire au scazut dramatic. as putea sa ma las dusa de val si sa trec prin viata ca un vis pe langa alti 100 de oameni, stiind ca daca as muri maine as fi impacata cu cine sunt, dar in acelasi timp sa simt ca in fiecare zi mai pot adauga ceva la mine, caci daca vrei ceva perfect trebuie sa te dedici intru totul... asa ca prefer sa-mi ies din corp parasind lumea voastra, oricat de mult timp ar trebui sa lipsesc, si sa invat sa simt din nou, avand un singur lucru pe deplin, nu mii de vise sfaramate. vreau doar sa stiu ca am facut tot ce se putea. nu stiu unde am s-ajung cu viata asta, e totul atat de vag, parca fiecare zi e o aventura cu cate o revelatie si un pas inainte spre evolutia invierii din morti. descopar oamenii ca pe cate o piesa din puzzleul asta gigant care e acum asa incetosat, parca s-ar topi formele. am nevoie de ei ca sa imi dau seama cine sunt, sa trec acum la nivelul urmator, izolat de acea parte trista a universului pe care voi o numiti viata. si pana atunci am sa fiu doar un suflet ratacitor, o sa m-afund in plapuma, tarandu-ma ca un zombie, atat de plictisitor dar de fapt in lumea mea se intampla mult mai multe. am sa iubesc si am sa mananc si am sa ma dedic cu fiecare particula contopirii, asa cum stii doar tu.



p.s. am obosit. poate sunt bolnava, poate ma vindec, poate ma imbolnavesc in timp ce trupul imi respinge duhul satanic si fac reactie efervescenta. capul meu se simte ca o bezeluta si da noi sensuri cuvintelor si vietii. am sa ma trezesc maine si am sa sper ca va avea sens si atunci tot ce am scris. asta o sa fie inca un + pe scara evolutiei. sau....?
zzzZZZZZ

luni, 10 octombrie 2011

6th sense


...de parcă nu aţi sti prea bine nu sunt nebună. doar încercăm mereu să ne facem reciproc să credem asta, ca să evităm cu toţii adevărul. uneori renunţ şi mă complac, căci doar nebună aş putea fi fericită.
însă îmi dau seama, eu simt, anticipez, realizez totul, şi trăiesc cu asta, în timp ce pentru mine voi aţi murit de mult. e cel mai simplu, eu nu mai zic nimic, voi nu mai ascultaţi. altfel, după fiecare încercare nu se ajunge decât la concluzia că nu se ajunge nicăieri vorbind despre asta, ori la eu sunt nebună şi voi aveţi dreptate. am să vă las aşa, în mediocritatea voastră, fiecare fierbând pe interior în lumea sa din baolane de săpun. eu n-am decât să tac, să mă îmbolnăvesc simtinu-mi stomacul cum se lipeşte de spate, să tremur de frig, rece ca un sloi de gheaţă, şi să mor încet.
aş putea şi eu să îmi pierd minţile de tot, dar asta ar fi prea uşor, ar însemna să renunţ, să mă predau, să îmi vând sufletul, asta presupunând că încă mai am unul, şi să devin una de-a lor. nu spun că n-am făcut asta de prea multe ori, doar îmi permit mereu momentele mele de schizofrenie, cât pentru un gram de fericire, însă întoarcerea la realitate e de fiecare dată tot mai izbitoare. ar trebui să fie ceva constant.
şi dacă sunt dispusă să pretind că sunt ţicnită doar pentru a nu deveni una, nu sunt şi proastă, aşa că nu am să vă cer să vă opriţi pentru voi, sau pentru mine, sau chestii din astea de faţadă, am să vă cer măcar să vă străduiţi mai mult, măcar cât să nu mă mai prind, sau să vă băgaţi pula.

unul din 2 e mereu nebun, azi mă tem că nu sunt eu aia...

sâmbătă, 1 octombrie 2011

de dragul tău





De dragul tău m-am înnorat şi-am nins,

M-am recompus din nori şi fulgi, iubito,

Şi m-am surpat din ceruri dinadins.

Păcat de-atâta iarnă ce-ai minţit-o.


Ningeam curat, ningeam conspirativ,

Ningeam în febră rece şi-n neştire,

Ca un dogmatic trist şi emotiv,

Cu-o ultimă credinţă în iubire.


Dar tu ai râs de-această iarnă-a mea

Cu fulgi naivi… Şi te-ai lăsat furată

De-o iarnă de carton şi mucava

Cu fulgi vopsiţi, de cretă colorată.


Ce-a fost: un vis? Iluzii fără sens?

O dramă-a fost? O luptă nefirească

În care albul a pierdut imens,

Strivit de-o lege mult prea pământească.


Arcadie Suceveanu

luni, 19 septembrie 2011

trăim şi mâine dar hai să traim acum


Mă uitam la posturile de acum mult timp şi parcă mi-a scazut iQ-ul şi dopamina şi mi se criogenizează creierul şi am atât de multă nevoie, şi atât de multe gânduri dar nimic care să mă ajute să le exprim. aşa că prefer să tac. asta nu pentru că nu aş avea nimic de spus, ci doar pentru că am atât de multe încât mă panichez şi clachez, negând totul. aşa că haide, profită de mine şi acuză-mă că nu îmi pasă. dar tu nu ştii că mintea îmi vorbeşte, în fiecare noapte când inchid ochii, vorbeşte, atât de mult, că mi se pare intrigant uneori să îi aud vocea liniştitoare care iar nu mă lasă să dorm şi-mi spun din nou, e prea devreme să fie prea târziu dar... de fapt, e doar realitatea. caci acum fierb şi nu mă simt deloc bine, din cauza ei.
Şi sincer, realitatea asta niciodată nu prea mi-a plăcut! Pân-acum am tot încercat să fug de ea mâncând pământul, şi m-am ascuns în tot felul de lucruri până m-am pierdut de tot, plângându-mi de milă printre cearceafuri. Dar crede-mă, c-am obosit şi am rămas aşa, între două lumi, când tot ce vreau e să rămân undeva şi să mă simt ca acasă. Sunt prea perfecţionistă ca să fiu aici, am nevoie de atâta motivaţie şi substanţă să dispar din locul ăsta şi văzând lucrurile aşa nu ştiu dacă va mai fi la fel vreodată. Nu pot spune că am încetat vreo clipă să lupt, doar că am obosit iar acum nu mai pot decât să mă afund şi să aştept să se întample ceva. Percepţia mea asupra timpului şi a realităţii e TOTAL distorsionată şi moare încet, universul mă joacă pe degete ca un bănuţ în maşina de spălat. Suntem toţi, singuri în spaţiu şi timp, dar eu insist, exist fără să trăiesc sau trăiesc fără să exist.
Pe cât de mult mi-a plăcut, când m-am speriat de viaţa mea m-am panicat îngrozitor şi încercat să fac timpul să treacă mai repede. Am reusit, dar acum nu îl mai pot opri. Mă aşteptam ca el să le rezolve pe toate, dar doar le-a estompat şi le-a lăsat acolo. Dar nu mai pot să mă întorc. Poate nu vreau, poate nu trebuie... Pământul meu nu mai există... astea sunt lucruri ce se întâmplă o dată în viaţă, mult prea repede. Apoi te lasă singur să mergi mai departe. Şi trebuie să te bucuri că s-au întâmplat şi că ai supravieţuit, nu să le laşi să le marcheze. Dar eu am fost atât de lacomă că am stricat maneta din maşina timpului şi acum mă învrât pe fast forward lovindu-mă de fiecare colţ al unei găuri negre. Până când creierul meu nu mai poate să conceapă amintiri, doar flashuri înceţosate de pe străzi întortocheate, zile ploioase, ascunşi pe terase, frunze foşnind, şine trosnind, pături în geam, câte un gram... ştim toţi cum era, când nu ne săturam.

Nu poţi uita trecutul, trăieşte cu el. Acum că am picat hai să rămânem întinşi pe iarbă şi să ne pierdem în cerul înstelat, hai să construim din nou pământul, cu mâinile goale, cu vise şi soare.
Acum eu am nevoie doar de iubire şi-o saltea, şi tot timpul din lume, să mă satur de ea!!!


joi, 15 septembrie 2011

perfect stranger

Prin ce ţinuturi rătăceşti
Pribeagă?
În care grotă din poveşti
Ai hibernat o vară-ntreagă?

O, Muza mea cu nasul mic
Şi coapse fine,
Abia sculptate din nimic,
De ce te-ai dus de lângă mine?[…]

Vrei poate macii din livezi
Pe toţi cu mâna ta să-i scuturi?
Sau te distrezi
Cu pălăria după fluturi?

tudor arghezi- prefaţă



sâmbătă, 10 septembrie 2011

love and other drugs




aseară ne-am cărat reciproc până pe lună. pentru că noi suntem pe filmul nostru şi moartea nu ne va despărţi niciodată, decât trupul de suflet şi eventual, de ce-am îngurgitat în ziua respectivă. a fost ok, chiar dacă sus era sonorizarea proastă şi jos plin de cocalari. unul din ei era să mă ucidă când nu voia să mă lase în baia băieţilor să beau apă. ar fi trebuit doar să îi arăt limba şi să merg mai departe, dar între timp am găsit salvarea vieţii...
azi dimineaţă, după jumătate de zi, o cafea şi o cola când am început să pot vorbi din nou, am fost la unchi-miu să îmi deseneze chestiile pentru pereţi. i-am spus că am să îi văruiesc casa pentru tot restul vieţii pentru toată răbdarea de care a dat dovadă. ah, ce-mi iubesc familia - deşi asta m-a făcut să-mi amintesc că nu am mai vorbit cu tata de câteva săptamâni, şi da, locuim în aceeaşi casă...
revenind. ca să ne creştem şi mai mult dopamina, am dat toţi banii pe mc donald's, pentru că cel putin eu simţeam că e ăsta singurul lucru care mă poate face să mă simt mai bine, măcar cât să mergem până acasă fară să mă chinui să nu cad din picioare. şi desigur, pentru că doar gândul ăsta mă încă mă face fericită, ca să nu mai spun de îngheţata aia.... după asta am zăcut în pat pentru tot restul zilei uitându-ne la desene şi mama ne-a făcut popcorn şi sendvişuri şi până spike era atât de fericit încât a scăpat o băltoacă de pipi când ne-a văzut...
ziua asta de rehab ne-a prins atât de bine şi aş vrea să facem asta în fiecare zi.... acum miros a ciocolată şi stau învelită-n păturică cu tastatura în braţe, mă dor dinţii şi am să mă culc în curând că încep să nu mai pot focusa. însă mă simt mult mai bine. parcă lucrurile încep să se pună la locul lor, după cum spuneam. haide să înnotăăăămmmmmm, iubire!

marți, 19 iulie 2011

ai simtit-o?


uneori îmi doresc să simt şi eu lucruri, atât de mult, sper să nu rămân aşa pentru totdeauna. şi mă tem, mă tem că nu voi mai fi fericită vreodată... oamenii mă întristează. au orgolii prea mari şi minti prea mici. subconştientul lor ştie dar nu îşi permit să accepte asta. si ar putea fi atatea dar... uneori mă faceţi să-mi doresc să muriţi cu toţii şi să fiu singură. de ce nu puteţi fi drăguţi? simt că nu mă pot controla şi nimic nu e aşa cum ar trebui. vreau la mare mai mult ca viaţa. azi am ieşit din casă pentru 2 minute şi simţeam o dorinţă nebună de a mă baricada pentru totdeauna bând frappeuri. prea multe nevoi umane, am obosit să trăiesc, supravieţuirea e prea epuizantă pentru mine am nevoie de mult somn şi iubire, şi o viată nouă, cât mai departe de asta-n care sunt captivă.
mii şi mii şi mii şi mii şi mii şi mii şi mii de filme şi nimic mai mult...

vineri, 20 mai 2011

you need some uppers


Şi parcă nu există timp, şi nici timp să-mi fac timp şi umplu timpul făcând nimic, văd c-am cam obosit să trăiesc şi să fac lucruri din astea umane şi fără sens, m-am săturat, plictisit, de tot, am o perspectivă foarte abstractă asupra vieţii în ultimul timp, nici nu merită să mă axez pe ea, de fapt, cui îi pasă? nu am puterea să mă pun în cap şi nici măcar să mă gândesc la asta. Nici nu mă obosesc să încerc să mă explic, sunt doar oameni. Cât timp nimic nu mă distrage şi nimic nimeni nu există, rămân în mâinile mele, căzută în somnul conştiinţei închisă, pentru totdeauna-n capul meu cu ceaţa asta, şi mă tem că nici n-am să mai ies vreodată de aici. E palpitant şi paradoxal şi confuz, înfricoşător uneori, dar mă simt în sigurantă. Până la un anumit punct, îmi iau doar mii şi mii şi mii de filme, nu pot să-mi dau seama dacă întrec limitele, pentru ele că nu există.
Mai uit de mine cânteodată, trezindu-mă doar pentru câteva clipe în numeroase deja-vu'uri dintr-o lume ce-mi pare acum atât de ireală, dar in care totuşi credeam exist. Când merg pe stradă şi observ brusc fiecare păpădie şi frunză şi explozii de flori mă fascinează, de parcă nu au fost niciodată acolo cu adevărat, nici zăpada sau frunzele, şi îmi autoîmpărtăşesc toată frumuseţea colcăind pe dinăuntru, şi timpul o ia razna, se joacă de-a saptămânile, lunile şi anii cu mine şi mă scuipă în locul ăsta ciudat fără spaţiu sau timp, unde nu fac decât să mă scufund uşooorr şi aştept să văd ce se întâmplă. Până să realizeze, unii îi zic viaţă. Eu sunt într-un fel de a 5a dimensiune şi nu mă obosesc să-mi ies din cap pentru lumea exterioară, atât de tristă când o vezi de fapt încât prefer nici să n-o mai văd, de parcă urlă că 'ceva e greşit!', dar se pare că toţi sunt prea ocupaţi cu vieţile lor ca să îşi dea seama că mor încet într-un iad din beton. Şi de-aş găsi ceva care să merite, tot nu m-aş întoarce în fiecare zi înapoi printre voi, l-aş soarbe lacom şi l-aş face o parte din mine, devenind dependentă de tot felul de lucruri. Şi oameni. Da... oameni. Şi fericire, aşteptări, amintiri, muzică, irealizare, destin, ciocolată, perfecţiune, abuz, iubire, sunetul telefonului, aventură, ochelari de soare, fixaţii, cofeină, iluzii induse, miros de ploaie, adrenalină, locuri şi voci, parnoia, delir, evadări, lene, lene, dopamină, silă, distrugere, întuneric, dispreţ, ignorantă, afecţiune... Şi mi-e frică, pentru că nu pot trăi cu ele, dar nici fără ele, e totul sau nimic. Eu ştiu totul dar nu fac nimic. De fapt am să rămân agăţată de realitatea mea interioară până mă găseşte cineva şi nu mă voi nelinişti pentru nimic în lume.
Lumea e tristă, mult prea rău pentru mine, aşa că eu mă ascund sus pe un nor. Sper doar să nu mă pierd de tot, am să dau vina pe ceilalţi dar eu ştiu că am să mă pedepsesc pentru că am lăsat totul să se întample. Vreau sa fie fericită ca sa nu mai fie nevoie să fac asta. De ce?
Suntem prea prajiti cu toţii. Sau prea nemernici, sau incapabili de a ne opri din a fi prea buni. Şi profităm, profităm, profităm. Viaţa asta m-a consumat şi vreau să mă pastrez doar pentru mine. Interpretează, distruge-mă, urăşte-mă, iubeşte-mă şi te voi iubi, foloseşte-mă sau ia-mă de tot, n-am să mor niciodată.
Viaţa e cum ţi-o faci. Sau cum ţi-o fac alţii.
aşa că ai grijă, ai grijă...


sâmbătă, 23 aprilie 2011

Mi-am pierdut minţile din nou




Am fost distrusa vreo juma de zi şi oarbă jumate de noapte dar e bine acum. Preţuiesc până şi starea asta de nimic, deci îţi închipui! Sper ca totul e in regula. Nu stiu de ce ma plang, cat timp o fac cu mana mea. Sper sa fie totusi bine intr-un final, si sa nu fi compromis totul pentru totdeauna. Sunt perfectionista, naiva si distrugatoare si daca nu pot avea totul ma afund din ce in ce mai tare in nimic incercand sa ma ridic, desigur că la sfârşit inenţia mea nu mai are nici o relevanţă pe langă urmari, dar tu mereu le vei lua pe alea drept exemplu. Aş vrea să ştii, dar din păcate toate intenţiile vor rămâne în mine pentru totdeauna, alături de celalalte mii de lucruri, până eventual voi exploda, iar tu mă vei urâ pentru tot restul vieţii şi e ciudat cum totul este doar o mare CONFUZIE. Eşuare? Vreau sa las oamenii sa ma ajute, sper sa nu ii dezamagesc din nou(inevitabil), am nevoie de asta mai mult ca oricand si ma bucur ca au de gand sa o faca, doar ca trebuie sa ma inteleaga ca sa ma poata ajuta si pentru asta trebuie sa le explic, asta fiind deja un procedeu prea complex care implică voinţa a mai mult de un om. Comunicare? Cum ar veni că fără să ştim, avem aceleaşi scopuri da fiecare încearcă să îi explice celuilalt, sau face direct cum crede si DEZASTRU! Nu stiu ce sa spun, nu imi dau seama ce se intampla, poate fi o catastrofa sau o revelatie, ca cea din autobuz acum un am pe vremea asta cand am incercat sa schimb totul, dar inca nu stiu daca am reusit sau nu. Eu zic ca nu a fost prea rau. De fapt încă mai încerc. E totul mult prea rapid si confuz si acum ca nu mai am un scop sa ma ridic din pat dimineata, m-am gandit ca asa sunt obligata sa imi gasesc unul, sau sa mor incercand. Doar sa nu pic in mediocritate traind pentru nimic.Mai bine mor de supradoza decat de singuratate. Am pierdut ambele lucruri care ma nimiceau si ma completau in acelasi timp. Le-am pierdut pe rand una pentru cealalta iar acum am ramas fara identitate si fara nici una dintre ele in speranta ca ma voi regasi treptat, ori voi renaste, si nu voi avea nevoie decat de mine, dar se pare uneori ca am nevoie de ceva...

miercuri, 30 martie 2011

măcar un viitor, nu doar o mie de trecuturi

citesc o carte tristă şi mă afund în ea , de mic copil am păţit asta, poate e vina imaginaţiei prea bolnave ce ţine să mă transpună în alte lumi. e tragic cum orice mă întristează în ultima vreme doar pentru că m-ar putea face fericită. e plăcerea aia bolnavă din suferinţă, totul sau nimic, ştii? o ard pe psychedelicuri de alea care nu se mai termină şi am început să îmi rod unghiile din nou, mi-a trecut răceala şi mă umplu de flegme dar măcar pot dormi fără crize de tuse. acum vreau să mă transpun în blana tolănită pe covor şi să ne contopim împreună. şi aş vrea să o îmbrăţişez mai des pentru că o iubesc, atât de mult, încât sunt incapabilă să realizez uneori, tipic, dar aşa sunt eu, o nemernică nerecunoscătoare. incoerentă, dezorientată şi confuză, complet confuză şi mă pierd, mă pierd în detalii, în drumul până acasă, în propria mea viaţă. ar trebui să fac atâtea lucruri da' nu mă adun nici să mă duc până la baie şi mă intrigă, că fac totul atât de fluent în mintea mea, încât mă tem uneori că voi deveni schizofrenică. de ce nu pot să zac într-un pat pentru tot restul vieţii? şi să am totul, totul între patru pereţi şi o fereastră acoperită cu foi vechi de ziare... e soare. a fost, acum nu mai este. acum miroase a cocos şi eman un sentiment ciudat. acum vreau doar să mă topesc în cearceafuri, vreau asta mai mult ca viaţa. mai mult ca viaţa... ingelegi tu?!



marți, 22 martie 2011

niciodată niciodată niciodată




E martie și te fac să te simți ca în fetițele power puff când îți sug creierul. Așa este! Simte-mi colții! Spike a înnebunit de tot și scuipă păr. Nu pot să mai mănânc de o veșnicie. Am început să mă obișnuiesc să mă întrebe to
ată lumea ce căcat mi se întâmplă și să le spun că sunt racită. Sunt doar o nenorocită instabilă și dezorientată, una sentimentală din păcate, care încearcă să gândească în loc să simtă, că are simțurile prea afectate.
Momentan nu îmi prea iese dar va trebui să reușesc la un moment dat. Trebuie să îmi găsesc o ocupație. Vineri plec în training camp. Sper să mor, nu îmi pasăăăăăăă!. Și nu, viața nu merge înainte, viața o ia de la capăt. Din nou!





sâmbătă, 19 februarie 2011

ce satană-i asta?


luciditatea şi orgoliul tău, ar fi atâtea, dar zboară-n capul meu ca fulgii de zăpadă, în timp ce eu nu mai sunt de mult în stare să mă agăţ de ele, mi-e frică uneori, realizez iar tu preferi să le ignori.bulversant, atât de simplu, previzibil, ştii şi totuşi încerci, dar nu încerci cu adevărat pentru că ştii, ştii şi nu mai crezi, ştii cum ai incercat de-atâtea ori şi de fiecare dată ţi-au dovetit că nu ai nici cea mai mică nevoie de ei, cât timp nu te vor putea ridica. se iau de tine că nu ştii când poate ar vrea şi ei să nu le pese, pentru că hai să fim serioşi, de ce aş vrea să ştiu lucuri care nu ar putea să mă ajute? de fapt eu ştiu că e doar mult prea complex pentru tine să încerci să înţelegi şi nu te vreau aşa cum nu mă vrei şi se învârte totul iar eu aştept lucruri ce par să nu mai vină şi-nghit, înghit totul prevăzând parcă clipa în care voi refula mai violent decât la cea mai tristă intoxicaţie.
şi fiecare perioadă din viata-mi e scrisă-n piele cu o cicatrice, în creier c-o psihoză şi ai putea să mă citeşi ca pe o carte înaintând cu fiecare rând sau poţi doar să mă laşi pe mine să încerc să-ţi povestesc, mă tem la fel de mult ca tine, deci ce ne mai opreşte?
din nou nimic pare să nu mă mai satisfacă dacă nu e în cantităţi imense, nimic nu mă mai atinge pentru că de cei ce ştiu par să nu mă mai las atinsă. sunt clipe-n care simpla supravieţuire-mi pare prea surmenantă şi nu văd nici un rost să-mi târâi picioarele înapoi acasă, aş vrea să mă prăbuşesc aici şi să dorm pentru totdeauna. şi totul pare futut până într-un anumit punct, iar restul te-apuci tu să-l fuţi. că nu mai e ce-a fost şi poate nici n-o să mai fie, deci nu mai ai nimic de pierdut şi ai risca totul chiar acum dar.... nu te trezeşi aşa, măcar o dată, întrebându-te cine eşti, ce zi e, şi ce căcat cauţi aici?

joi, 3 februarie 2011

unu la unu nu unu la un milion


CHIAR ACUM. trăim vremuri triste.
simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. simt asta. s i m t a s t a.

cele mai triste.
şi am putea face atâtea lucruri dar ne lipseşte viaţa. sau poate vina egourilor prea pline de sine pentru a convieţui şi a celor ce se lasă spălaţi pe creier uşor, uşor. şi totuşi... e prea devreme să fie prea târziu!
Până atunci însă eu mă declar în mod oficial în CARANTINĂ !

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

random


~ a venit unchi-miu la mine zilele trecute şi m-a luat cu 'băăi mai ţii minte când aveai 3 ani şi erai
asa zef so fresh şi când veneam la tine şi stăteam la masă tu veneai cu oliţa în bucătărie să faci caca?'
-nu, imi amintesc doar când stăteaţi voila masă şi eu veneam să vă povestesc cum am vomitat de-a lungul sufrageriei...

~ mi-am găsit pe dulap coroana de la serbarea cu alfabetul din clasa I, cu un K mare pe ea. E destinul...

~ spike s-ar putea să aibă început de astm pentru că l-am bombat şi i-am suflat pe nas ca să scoată horcăituri, asta după ce s-a prins că dacă ţine gura deschisă nu i se mai umflă fălcile. îmi pare rău spike :( nu voi mai face asta niciodată, doar în situaţii extreme.

~ fratele nebun al vecinei m-a convins să îi dau 5 lei să îi joace la maşinile vieţii şi i-am zis că dacă nu imi aduce dublu până a doua zi mă lasă să îl rad în cap. nu, bineînţeles că nu am avut încredere în el, am fost doar prea bună. a doua zi l-am luat cu maşina prin somn dar nu am avut nici pe departe destulă precizie, precum era de aşteptat, deci nu am reuşit decât să îl sperii. momentan. acum bărbată-miu joacă la ruletă fin-că oricum nu mai are bani. nu vreau să fiu sceptică dar.....

~ nemernicii vor să ne mute lângă cancelarie. de parcă nu era deajuns. ANI DE CHIN NE AŞTEAPTĂ. un chin şi mai groaznic. măcar e vacantă acum. dar lipseşte feelingul ăla. cred că l-am pierdut pentru totdeauna. păcat, era distractiv......

i hope you'll burn in hell

making me wonder if i've been adopted.
FUCK YOU :)

joi, 27 ianuarie 2011

sec

Pentru mine e totul sau nimic, şi între ele e doar o linie luuuuuungă şi subţire.
Degeaba ai iniţiativă dacă eşti singur, degeaba ai atâtea de oferit dacă nimeni nu le primeşte, degeaba te limitezi dacă ştii ca că ce vrei e de fapt mai mult. degeaba ai avea zeci de prieteni dacă nu ai cu cine să vorbeşti.

miercuri, 19 ianuarie 2011

torn sare pe rană?


altă zi anostă şi dispreţ in declin pe măsură ce mă îndepărtez de oameni care par să uite că totul costă, dar starea n-are preţ, aş spune ceva dac-aş avea cu cine să vorbesc. ştiu tot ce crezi, cât vrei şi căt de mult te temi, tu nu ştii cine sunt şi nu ştii cine eşti... doar cine vrei să pari faţă de mine. merg mai departe şi dispari, tu nu ştiu ce te faci, că n-ai să scapi de tine. prea mulţi care-i dispreţuiesc pe ceilalţi doar fin'că nu se pot iubi pe sine.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

nu ştii cât rău încercând să faci bine

X: e un test
X: si te vor urmari
Y: pesimismul te ucide
Y: copila malefica
X: e doar
X: paranoia
X: alta sechea
Y: sechela?
X: secheala
Y: trist
X: sechela?
îmi vreau viaţa înapoi. ştii că va trebui să aştepţi una nouă căci viaţa s-a terminat de mult, e vie doar în mintea ta şi te va bântui fi în fiecare futută de secundă. dar după un timp devii imună, ba chiar cea mai imperturbabilă persoană din câte cunoşti. eşti prinsă în cosmos.
viaţa ta e doar un imens deja vu.

e un mare vid şi nu simţi nimic. aşteptarea, cel mai oribil lucru. acum e singurul şi e o adevărată provocare. încă ai momente în care te întrebi dacă are vreun rost şi te temi doar să nu înnebuneşti până atunci. doar pentru a-ţi păstra mintea curată, ţi-ai ascuns sentimentele atât de bine încât ai devenit un robot. te împaci cu ideea că e doar o staţionare neprevazută şi temporară, pentru vre-o mie de nopţi în care universul are timp să te mestece, aşa că nu eşti sigură că simţurile tale îşi vor reveni vreodată. pregăteşte-te, petru că viaţa următoare e ca să-nveţi să fii iar om. dacă nu aş fi avut o viaţă să ştiu ce pierd acum, rămâneam aici pentru totdeauna. acum am un scop şi mii de motive şi mă topesc doar gândindu-mă la ele. am ştiut unde vreau să ajung fără să ştiu nimic altceva. e ca atunci când o vezi şi ŞTII că e ea.

promite-mi că nu ai să renunţi niciodată...

sâmbătă, 1 ianuarie 2011