vineri, 20 mai 2011

you need some uppers


Şi parcă nu există timp, şi nici timp să-mi fac timp şi umplu timpul făcând nimic, văd c-am cam obosit să trăiesc şi să fac lucruri din astea umane şi fără sens, m-am săturat, plictisit, de tot, am o perspectivă foarte abstractă asupra vieţii în ultimul timp, nici nu merită să mă axez pe ea, de fapt, cui îi pasă? nu am puterea să mă pun în cap şi nici măcar să mă gândesc la asta. Nici nu mă obosesc să încerc să mă explic, sunt doar oameni. Cât timp nimic nu mă distrage şi nimic nimeni nu există, rămân în mâinile mele, căzută în somnul conştiinţei închisă, pentru totdeauna-n capul meu cu ceaţa asta, şi mă tem că nici n-am să mai ies vreodată de aici. E palpitant şi paradoxal şi confuz, înfricoşător uneori, dar mă simt în sigurantă. Până la un anumit punct, îmi iau doar mii şi mii şi mii de filme, nu pot să-mi dau seama dacă întrec limitele, pentru ele că nu există.
Mai uit de mine cânteodată, trezindu-mă doar pentru câteva clipe în numeroase deja-vu'uri dintr-o lume ce-mi pare acum atât de ireală, dar in care totuşi credeam exist. Când merg pe stradă şi observ brusc fiecare păpădie şi frunză şi explozii de flori mă fascinează, de parcă nu au fost niciodată acolo cu adevărat, nici zăpada sau frunzele, şi îmi autoîmpărtăşesc toată frumuseţea colcăind pe dinăuntru, şi timpul o ia razna, se joacă de-a saptămânile, lunile şi anii cu mine şi mă scuipă în locul ăsta ciudat fără spaţiu sau timp, unde nu fac decât să mă scufund uşooorr şi aştept să văd ce se întâmplă. Până să realizeze, unii îi zic viaţă. Eu sunt într-un fel de a 5a dimensiune şi nu mă obosesc să-mi ies din cap pentru lumea exterioară, atât de tristă când o vezi de fapt încât prefer nici să n-o mai văd, de parcă urlă că 'ceva e greşit!', dar se pare că toţi sunt prea ocupaţi cu vieţile lor ca să îşi dea seama că mor încet într-un iad din beton. Şi de-aş găsi ceva care să merite, tot nu m-aş întoarce în fiecare zi înapoi printre voi, l-aş soarbe lacom şi l-aş face o parte din mine, devenind dependentă de tot felul de lucruri. Şi oameni. Da... oameni. Şi fericire, aşteptări, amintiri, muzică, irealizare, destin, ciocolată, perfecţiune, abuz, iubire, sunetul telefonului, aventură, ochelari de soare, fixaţii, cofeină, iluzii induse, miros de ploaie, adrenalină, locuri şi voci, parnoia, delir, evadări, lene, lene, dopamină, silă, distrugere, întuneric, dispreţ, ignorantă, afecţiune... Şi mi-e frică, pentru că nu pot trăi cu ele, dar nici fără ele, e totul sau nimic. Eu ştiu totul dar nu fac nimic. De fapt am să rămân agăţată de realitatea mea interioară până mă găseşte cineva şi nu mă voi nelinişti pentru nimic în lume.
Lumea e tristă, mult prea rău pentru mine, aşa că eu mă ascund sus pe un nor. Sper doar să nu mă pierd de tot, am să dau vina pe ceilalţi dar eu ştiu că am să mă pedepsesc pentru că am lăsat totul să se întample. Vreau sa fie fericită ca sa nu mai fie nevoie să fac asta. De ce?
Suntem prea prajiti cu toţii. Sau prea nemernici, sau incapabili de a ne opri din a fi prea buni. Şi profităm, profităm, profităm. Viaţa asta m-a consumat şi vreau să mă pastrez doar pentru mine. Interpretează, distruge-mă, urăşte-mă, iubeşte-mă şi te voi iubi, foloseşte-mă sau ia-mă de tot, n-am să mor niciodată.
Viaţa e cum ţi-o faci. Sau cum ţi-o fac alţii.
aşa că ai grijă, ai grijă...