luni, 19 septembrie 2011

trăim şi mâine dar hai să traim acum


Mă uitam la posturile de acum mult timp şi parcă mi-a scazut iQ-ul şi dopamina şi mi se criogenizează creierul şi am atât de multă nevoie, şi atât de multe gânduri dar nimic care să mă ajute să le exprim. aşa că prefer să tac. asta nu pentru că nu aş avea nimic de spus, ci doar pentru că am atât de multe încât mă panichez şi clachez, negând totul. aşa că haide, profită de mine şi acuză-mă că nu îmi pasă. dar tu nu ştii că mintea îmi vorbeşte, în fiecare noapte când inchid ochii, vorbeşte, atât de mult, că mi se pare intrigant uneori să îi aud vocea liniştitoare care iar nu mă lasă să dorm şi-mi spun din nou, e prea devreme să fie prea târziu dar... de fapt, e doar realitatea. caci acum fierb şi nu mă simt deloc bine, din cauza ei.
Şi sincer, realitatea asta niciodată nu prea mi-a plăcut! Pân-acum am tot încercat să fug de ea mâncând pământul, şi m-am ascuns în tot felul de lucruri până m-am pierdut de tot, plângându-mi de milă printre cearceafuri. Dar crede-mă, c-am obosit şi am rămas aşa, între două lumi, când tot ce vreau e să rămân undeva şi să mă simt ca acasă. Sunt prea perfecţionistă ca să fiu aici, am nevoie de atâta motivaţie şi substanţă să dispar din locul ăsta şi văzând lucrurile aşa nu ştiu dacă va mai fi la fel vreodată. Nu pot spune că am încetat vreo clipă să lupt, doar că am obosit iar acum nu mai pot decât să mă afund şi să aştept să se întample ceva. Percepţia mea asupra timpului şi a realităţii e TOTAL distorsionată şi moare încet, universul mă joacă pe degete ca un bănuţ în maşina de spălat. Suntem toţi, singuri în spaţiu şi timp, dar eu insist, exist fără să trăiesc sau trăiesc fără să exist.
Pe cât de mult mi-a plăcut, când m-am speriat de viaţa mea m-am panicat îngrozitor şi încercat să fac timpul să treacă mai repede. Am reusit, dar acum nu îl mai pot opri. Mă aşteptam ca el să le rezolve pe toate, dar doar le-a estompat şi le-a lăsat acolo. Dar nu mai pot să mă întorc. Poate nu vreau, poate nu trebuie... Pământul meu nu mai există... astea sunt lucruri ce se întâmplă o dată în viaţă, mult prea repede. Apoi te lasă singur să mergi mai departe. Şi trebuie să te bucuri că s-au întâmplat şi că ai supravieţuit, nu să le laşi să le marcheze. Dar eu am fost atât de lacomă că am stricat maneta din maşina timpului şi acum mă învrât pe fast forward lovindu-mă de fiecare colţ al unei găuri negre. Până când creierul meu nu mai poate să conceapă amintiri, doar flashuri înceţosate de pe străzi întortocheate, zile ploioase, ascunşi pe terase, frunze foşnind, şine trosnind, pături în geam, câte un gram... ştim toţi cum era, când nu ne săturam.

Nu poţi uita trecutul, trăieşte cu el. Acum că am picat hai să rămânem întinşi pe iarbă şi să ne pierdem în cerul înstelat, hai să construim din nou pământul, cu mâinile goale, cu vise şi soare.
Acum eu am nevoie doar de iubire şi-o saltea, şi tot timpul din lume, să mă satur de ea!!!


joi, 15 septembrie 2011

perfect stranger

Prin ce ţinuturi rătăceşti
Pribeagă?
În care grotă din poveşti
Ai hibernat o vară-ntreagă?

O, Muza mea cu nasul mic
Şi coapse fine,
Abia sculptate din nimic,
De ce te-ai dus de lângă mine?[…]

Vrei poate macii din livezi
Pe toţi cu mâna ta să-i scuturi?
Sau te distrezi
Cu pălăria după fluturi?

tudor arghezi- prefaţă



sâmbătă, 10 septembrie 2011

love and other drugs




aseară ne-am cărat reciproc până pe lună. pentru că noi suntem pe filmul nostru şi moartea nu ne va despărţi niciodată, decât trupul de suflet şi eventual, de ce-am îngurgitat în ziua respectivă. a fost ok, chiar dacă sus era sonorizarea proastă şi jos plin de cocalari. unul din ei era să mă ucidă când nu voia să mă lase în baia băieţilor să beau apă. ar fi trebuit doar să îi arăt limba şi să merg mai departe, dar între timp am găsit salvarea vieţii...
azi dimineaţă, după jumătate de zi, o cafea şi o cola când am început să pot vorbi din nou, am fost la unchi-miu să îmi deseneze chestiile pentru pereţi. i-am spus că am să îi văruiesc casa pentru tot restul vieţii pentru toată răbdarea de care a dat dovadă. ah, ce-mi iubesc familia - deşi asta m-a făcut să-mi amintesc că nu am mai vorbit cu tata de câteva săptamâni, şi da, locuim în aceeaşi casă...
revenind. ca să ne creştem şi mai mult dopamina, am dat toţi banii pe mc donald's, pentru că cel putin eu simţeam că e ăsta singurul lucru care mă poate face să mă simt mai bine, măcar cât să mergem până acasă fară să mă chinui să nu cad din picioare. şi desigur, pentru că doar gândul ăsta mă încă mă face fericită, ca să nu mai spun de îngheţata aia.... după asta am zăcut în pat pentru tot restul zilei uitându-ne la desene şi mama ne-a făcut popcorn şi sendvişuri şi până spike era atât de fericit încât a scăpat o băltoacă de pipi când ne-a văzut...
ziua asta de rehab ne-a prins atât de bine şi aş vrea să facem asta în fiecare zi.... acum miros a ciocolată şi stau învelită-n păturică cu tastatura în braţe, mă dor dinţii şi am să mă culc în curând că încep să nu mai pot focusa. însă mă simt mult mai bine. parcă lucrurile încep să se pună la locul lor, după cum spuneam. haide să înnotăăăămmmmmm, iubire!