luni, 19 septembrie 2011

trăim şi mâine dar hai să traim acum


Mă uitam la posturile de acum mult timp şi parcă mi-a scazut iQ-ul şi dopamina şi mi se criogenizează creierul şi am atât de multă nevoie, şi atât de multe gânduri dar nimic care să mă ajute să le exprim. aşa că prefer să tac. asta nu pentru că nu aş avea nimic de spus, ci doar pentru că am atât de multe încât mă panichez şi clachez, negând totul. aşa că haide, profită de mine şi acuză-mă că nu îmi pasă. dar tu nu ştii că mintea îmi vorbeşte, în fiecare noapte când inchid ochii, vorbeşte, atât de mult, că mi se pare intrigant uneori să îi aud vocea liniştitoare care iar nu mă lasă să dorm şi-mi spun din nou, e prea devreme să fie prea târziu dar... de fapt, e doar realitatea. caci acum fierb şi nu mă simt deloc bine, din cauza ei.
Şi sincer, realitatea asta niciodată nu prea mi-a plăcut! Pân-acum am tot încercat să fug de ea mâncând pământul, şi m-am ascuns în tot felul de lucruri până m-am pierdut de tot, plângându-mi de milă printre cearceafuri. Dar crede-mă, c-am obosit şi am rămas aşa, între două lumi, când tot ce vreau e să rămân undeva şi să mă simt ca acasă. Sunt prea perfecţionistă ca să fiu aici, am nevoie de atâta motivaţie şi substanţă să dispar din locul ăsta şi văzând lucrurile aşa nu ştiu dacă va mai fi la fel vreodată. Nu pot spune că am încetat vreo clipă să lupt, doar că am obosit iar acum nu mai pot decât să mă afund şi să aştept să se întample ceva. Percepţia mea asupra timpului şi a realităţii e TOTAL distorsionată şi moare încet, universul mă joacă pe degete ca un bănuţ în maşina de spălat. Suntem toţi, singuri în spaţiu şi timp, dar eu insist, exist fără să trăiesc sau trăiesc fără să exist.
Pe cât de mult mi-a plăcut, când m-am speriat de viaţa mea m-am panicat îngrozitor şi încercat să fac timpul să treacă mai repede. Am reusit, dar acum nu îl mai pot opri. Mă aşteptam ca el să le rezolve pe toate, dar doar le-a estompat şi le-a lăsat acolo. Dar nu mai pot să mă întorc. Poate nu vreau, poate nu trebuie... Pământul meu nu mai există... astea sunt lucruri ce se întâmplă o dată în viaţă, mult prea repede. Apoi te lasă singur să mergi mai departe. Şi trebuie să te bucuri că s-au întâmplat şi că ai supravieţuit, nu să le laşi să le marcheze. Dar eu am fost atât de lacomă că am stricat maneta din maşina timpului şi acum mă învrât pe fast forward lovindu-mă de fiecare colţ al unei găuri negre. Până când creierul meu nu mai poate să conceapă amintiri, doar flashuri înceţosate de pe străzi întortocheate, zile ploioase, ascunşi pe terase, frunze foşnind, şine trosnind, pături în geam, câte un gram... ştim toţi cum era, când nu ne săturam.

Nu poţi uita trecutul, trăieşte cu el. Acum că am picat hai să rămânem întinşi pe iarbă şi să ne pierdem în cerul înstelat, hai să construim din nou pământul, cu mâinile goale, cu vise şi soare.
Acum eu am nevoie doar de iubire şi-o saltea, şi tot timpul din lume, să mă satur de ea!!!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu