sâmbătă, 22 octombrie 2011

psihedelic ca psihoza


pierduti in jungla urbana, poate suntem cu totii bolnavi, dar de psihoza. toata durerea e doar in capul nostru. acum simt pe deplin ce spuneau cu 'live fast and die young'. asa ca m-am pocnit singura peste cap in timp ce mergeam pe strada si m-am impus in fata tuturor lucrurilor care mi se intamplau, m-am obligat sa stau dreapta si sa ma las dusa de val. frica e doar in capul nostru dar lasand-o sa ne domine se transforma in durere placebo in fiecare por, autovictimizare, sadomasocism. VINA. vina ca am lasat totul sa se intample si acum parca nu am mai putea fi vreodata fericiti, oricat ne-am dori. dar DE CE sa ne pedepsim pe noi, pentru mizeria in care traim? nimanui nu ii pasa daca suferi sau esti fericit, oricare din doua, e total alegerea ta.

trebuie doar sa o luam incet, si sa fim mai puternici decat paranoia asta care se joaca cu capul nostru, sa ne facem bine, la fel de bine cum ne-am face rau. e intrigant, cum totul, TOTUL, poate fi doar in capul nostru, trebuie doar sa stim sa ne descurcam cu asta.
sa cadem si sa invatam ca de fapt ni se cuvine doar sa ne ridicam, ca suntem oricine vrem sa fim.
avem nevoie doar sa ne luam niste timp.

timp sa privim lucrurile. timp sa privim lucrurile altfel. sa acceptam. sa acceptam ca sunt ani buni, si ani prosti. dar nu trebuie sa fie prosti doar pentru ca nimic nu mai poate fi la fel. totul poate fi, nu trebuie doar sa credem in schimbare, ci sa o facem, incepand exact din acest moment. puterea de a ne pune in cap, pe picioare sa facem ceva.. dar e atat de greu sa faci asta dupa toate lucrurile care s-au intamplat, caci ce ne defineste e cat de departe am fost in stare sa mergem, cum am stiut sa ne ridicam dupa cat de jos am cazut, cum ne-am gasit dupa ce ne-am pierdut. si in timp ce 100 de oameni au trecut prin viata mea, de fiecare data cand ma scufundam eram singur, iar cand m-am pierdut de mine m-am gasit total singur. asa ca am ales sa renunt la aceasta definitie de 'eu'. sa-mi dau foc si sa ma nasc din nou, si toti cei ce-au fost pe rand eu sa se adune in mine.
Si doar eu stiu, doar eu am fost acolo, doar eu sunt in stare sa ma urasc sau sa ma acuz. in timp ce 100 mananca cacat, alti 100 judeca, Asa ca de ce sa ma obosesc sa imi pese, de ce sa-mi plec capul in fata a 1000 de vorbe venite din alta parte decat de la propria mea persoana? mi s-a facut scarba sa mai stau langa oameni care nu traiesc pentru ei. daca e nevoie sa raman singura pentru tot restul vietii, o voi face, dar voi trai pentru mine. Cat timp ai pretentia sa crezi ca exista prieteni, ai putea sa te opresti sa ma judeci pentru ce spun altii ca sunt, pentru ca TOTI ati facut asta cel putin o data. dar pot sa trec peste asta, sperantele mele pentru omenire au scazut dramatic. as putea sa ma las dusa de val si sa trec prin viata ca un vis pe langa alti 100 de oameni, stiind ca daca as muri maine as fi impacata cu cine sunt, dar in acelasi timp sa simt ca in fiecare zi mai pot adauga ceva la mine, caci daca vrei ceva perfect trebuie sa te dedici intru totul... asa ca prefer sa-mi ies din corp parasind lumea voastra, oricat de mult timp ar trebui sa lipsesc, si sa invat sa simt din nou, avand un singur lucru pe deplin, nu mii de vise sfaramate. vreau doar sa stiu ca am facut tot ce se putea. nu stiu unde am s-ajung cu viata asta, e totul atat de vag, parca fiecare zi e o aventura cu cate o revelatie si un pas inainte spre evolutia invierii din morti. descopar oamenii ca pe cate o piesa din puzzleul asta gigant care e acum asa incetosat, parca s-ar topi formele. am nevoie de ei ca sa imi dau seama cine sunt, sa trec acum la nivelul urmator, izolat de acea parte trista a universului pe care voi o numiti viata. si pana atunci am sa fiu doar un suflet ratacitor, o sa m-afund in plapuma, tarandu-ma ca un zombie, atat de plictisitor dar de fapt in lumea mea se intampla mult mai multe. am sa iubesc si am sa mananc si am sa ma dedic cu fiecare particula contopirii, asa cum stii doar tu.



p.s. am obosit. poate sunt bolnava, poate ma vindec, poate ma imbolnavesc in timp ce trupul imi respinge duhul satanic si fac reactie efervescenta. capul meu se simte ca o bezeluta si da noi sensuri cuvintelor si vietii. am sa ma trezesc maine si am sa sper ca va avea sens si atunci tot ce am scris. asta o sa fie inca un + pe scara evolutiei. sau....?
zzzZZZZZ

luni, 10 octombrie 2011

6th sense


...de parcă nu aţi sti prea bine nu sunt nebună. doar încercăm mereu să ne facem reciproc să credem asta, ca să evităm cu toţii adevărul. uneori renunţ şi mă complac, căci doar nebună aş putea fi fericită.
însă îmi dau seama, eu simt, anticipez, realizez totul, şi trăiesc cu asta, în timp ce pentru mine voi aţi murit de mult. e cel mai simplu, eu nu mai zic nimic, voi nu mai ascultaţi. altfel, după fiecare încercare nu se ajunge decât la concluzia că nu se ajunge nicăieri vorbind despre asta, ori la eu sunt nebună şi voi aveţi dreptate. am să vă las aşa, în mediocritatea voastră, fiecare fierbând pe interior în lumea sa din baolane de săpun. eu n-am decât să tac, să mă îmbolnăvesc simtinu-mi stomacul cum se lipeşte de spate, să tremur de frig, rece ca un sloi de gheaţă, şi să mor încet.
aş putea şi eu să îmi pierd minţile de tot, dar asta ar fi prea uşor, ar însemna să renunţ, să mă predau, să îmi vând sufletul, asta presupunând că încă mai am unul, şi să devin una de-a lor. nu spun că n-am făcut asta de prea multe ori, doar îmi permit mereu momentele mele de schizofrenie, cât pentru un gram de fericire, însă întoarcerea la realitate e de fiecare dată tot mai izbitoare. ar trebui să fie ceva constant.
şi dacă sunt dispusă să pretind că sunt ţicnită doar pentru a nu deveni una, nu sunt şi proastă, aşa că nu am să vă cer să vă opriţi pentru voi, sau pentru mine, sau chestii din astea de faţadă, am să vă cer măcar să vă străduiţi mai mult, măcar cât să nu mă mai prind, sau să vă băgaţi pula.

unul din 2 e mereu nebun, azi mă tem că nu sunt eu aia...

sâmbătă, 1 octombrie 2011

de dragul tău





De dragul tău m-am înnorat şi-am nins,

M-am recompus din nori şi fulgi, iubito,

Şi m-am surpat din ceruri dinadins.

Păcat de-atâta iarnă ce-ai minţit-o.


Ningeam curat, ningeam conspirativ,

Ningeam în febră rece şi-n neştire,

Ca un dogmatic trist şi emotiv,

Cu-o ultimă credinţă în iubire.


Dar tu ai râs de-această iarnă-a mea

Cu fulgi naivi… Şi te-ai lăsat furată

De-o iarnă de carton şi mucava

Cu fulgi vopsiţi, de cretă colorată.


Ce-a fost: un vis? Iluzii fără sens?

O dramă-a fost? O luptă nefirească

În care albul a pierdut imens,

Strivit de-o lege mult prea pământească.


Arcadie Suceveanu