duminică, 27 noiembrie 2011

Stupid People Should Not Be Allowed To Breed!


ştii care-i diferenţa, nu e durerea fizică e harababura din minte, mă lupt cu demonii ce-mi sfâşie treptat repetat toate organele în timp ce mă chinui să rămân cuminte. dar parcă-mi urlă, ANCA, NU VEZI CE DRACU E ÎN CAPUL TĂU? Ei ştiu că au dreptate, şi mai ştiu nici că nu o să-i ascult (dar persistă) - tind mereu să mă trantească în moloz şi să mă-ngroape aceeaşi cruntă oarbă patetică realitate, care vreau să cred că nu există- pentru că mie nu îmi place chiar atât de mult să fiu patetică.
Uneori Prefer să vă ajut în loc să vă fut pe toţi şi să urc încet până la stadiul în care să nu vă las deloc să îmi mai stricati vreodată filmele. Dar voi aveţi mereu grijă să mi-o întoarceţi amintindu-mi că existaţi în timp ce ma delectaţi constant cu o prostie acerbă, sunt tot mai intrigată întrebându-mă existenţial dacă există pe undeva niste nenorocite de limite. mă îndoiesc, aşa că ar trebui să mă gândesc serios să nu mai iau în considerare varianta în care încerc să te opresc să te mai duci pe pulă, şi-i tragi după tine pe toţi care-ţi întind o mână.
Am nevoie să creştem dracului odata pentru că am nevoie serioasă de o conversaţie decentă, şi oameni care să mă ajute, nu doar să mă lase să evoluez. în situaţia asta înţelegeţi că nu sunt nebună când vorbesc singură. în capul meu nu renuţ niciodată, dar trebuie să învăţ să nu mai cer nimic de la oameni limitaţi. pot, dar nu poţi, NU POŢI- nu pot pentru că mi se pare atât de crunt, ar trebui să fie ILEGAL, avem atâta potenţial, dar nu suntem, suntem limitaţi de satanele din capul nostru, lipsă de control şi fiecare lucru mărunt. am păţit asta de mult prea multe ori şi nu mai vreau, nu pot să las lucrurile aşa cum sunt, dar uneori pare că nici nu le pot schimba- oricât le evit, tot rămân acolo - în final îmi rămâne doar să renunţ, sau lupt până la capăt şi să sper că fiecare va primi ce merită - ochi pentru ochi până ramânem orbi în faţa sorţii...

luni, 14 noiembrie 2011

nu-i aşa?

cu toţii greşim. ce ne diferenţiază e că unii dintre noi realizăm pe când ceilalţi încearcă să se mintă frumos că nu a fost vina lor, unii ne gândim înainte să o facem din nou, altora nici nu le pasă, unii acceptăm asta, pe când ceilalţi nu ar putea să admită, niciodată, că au greşit. puterea nu înseamnă ce vrei să pari în faţa altora, ci ce eşti în faţa ta. înseamnă autocunoaştere, justificare, evoluţie şi în primul rând acceptare. înseamnă să fii capabil să te ridici, când toţi te sfidează, de la 5 metri sub pamânt până la mii de metri, deasupra lui, nu să te afunzi tot mai tare în pierdere de sine în timp ce încerci să îmi demonstrezi mie cât eşti de bine. căci dacă ai fi nu ai mai încerca, pentru că ai înţelege, desigur, CĂ NU DAU UN CĂCAT pe tot ambalajul ăsta.
nu te doare, nu îţi vine să te SCUIPI, când te roade, pe dinăuntru? că mi-ar veni numai mie, să plâng. îmi pare rău, dar nimeni nu va putea să te respecte, creadă, încreadă sau ierte, şi chiar dacă ar face-o, nu ar avea nici o relevanţă până când nu vei face tu asta cu tine însuţi.

aşa că gândeşte-te din nou, înainte să îmi scoţi ochii cu fiecare futută de greşeală pe care am făcut-o de-a lungul timpului şi să o negi pe fiecare în partea a ta, care din noi e mai tare?

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

iar, e prea devreme să fie prea târziu

m-am trezit iar, zombată, la ore nejustificate şi am pornit, în final, într-o aventură până la capătul holului pentru un strop de hidratare. din fericire vedeam 3d, adică, 3d, ca atunci cand te uiti la un film fara ochelari, aşa că am ales să trag draperiile, să mă încolăcesc în jurul plapumei ca o cobră făcută ştrudel - bineînţeles că după mişcarea asta eram, implicit, dezvelită - şi să fug ŞI EU, de responsabilităţi, ganduri, realitate şi astfel de lucruri pentru doar câteva ore în plus. dar tot aici am ajuns, într-un final.
m-aţi obosit. am obosit. am obosit atat de tare. am obosit să sper că va fi mai bine şi să îmi daţi peste bot, am obosit să îmi stricaţi ziua, am obosit să îmi stricaţi noaptea, am obosit să nu ştiţi niciodată ce vreţi, am obosit să îmi pese şi să dau sfaturi pe care nimeni nu se oboseşte să le asculte. aşa că n-o să-mi mai pese, o să mă lovesc peste ceafă de cate ori se va mai întâmpla asta. am obosit să subliniez nişte lucruri ATÂT DE EVIDENTE iar voi să fiţi atât de laşi încât măcar să recunoaşteţi, d-apoi să vreţi să vă schimbaţi. parcă tipaţi, HEI, uită-te la mine, SUFĂR, ai de gând să laşi asta să se întâmple? nu v-aţi săturat să tot primiţi fără să daţi nimic? eu da, dar am să las de la mine şi am sa mă CONTRLOLEZ. poate lucrurile bune se întâmpla oamenilor răi cu un scop, e totul un fel de cerc al naturii. aşa că nu am să mă mai împotrivesc, am să vă las să muriţi încet, să n-aveţi probleme dar să vă faceţi, să lăsaţi paranoia să vă mănânce de vii, şi apoi să vă întrebaţi, sau mai bine, nici macar să nu va întrebaţi CE PLM SE INTAMPLĂ. se intamplă că nu se întâmplă nimic, că nu vreţi să se întample nimic, că VĂ BATEŢI JOC, şi sunt atât de intrigată încât am decis - nu, în nici un caz să vă dau dreptate, doar să o las moartă şi să nu mai dau un căcat pe voi, nici voi pe mine, asta se întâmplă. am să las viaţa să vă pocnească, poate pe ea o s-o credeţi şi o să vă pară rău că nu v-am pocnit eu, şi că nu v-aţi bucurat de lucruri cât încă erau acolo. chiar vreţi atat de mult să vă complaceţi in oropsirea şi agonia din capul vostru şi să aruncaţi constant vina pe alţii care încearcă să vă ajute, ca să nu vă doară atât de tare când ştiţi că sunteţi NISTE PROŞTI?
n-aveţi decât.

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

am marca unei izolari în fiecare frază

Îţi descriu lumea cum o văd prin ochiul meu de ciclop
Care vede dublu reciproc că sunt inconjurat de proşti
Eu nu am prieteni, am roboţi (ca isus)
Mulţimii-i place tot ce mare dar totu'i mic văzut de sus
Şi scriu versuri adică triez esente
Nu ai cum să îmi vezi forma reală e prea transparentă e
Drama de a avea timp destul să mor încet
Nu-mi spune că-s destui peşti în ocean
Nu vezi că mă-nnec?

kazi ploae - gorgone