joi, 27 decembrie 2012

Coxmos

Hunger flavoured cigarettes
Lightening the dark
Snowy purple hazed sunsets
It's all coming back

happening so fast that I can't tell
if dust smells like cold
or cold smells like dust
In peace we trust but when it passed
In hell we rust
-unless we're gold -
but i've been told
we're never too young, neither too old

for eyelids to darken
And senses to sharpen
-They say It's all
but a repetitive cycle
Cause souls persist but lives recycle

So plug your ears
shut your mouth
Get prepared for the fall
Close your eyes
to see it all
take the pride
enjoy the ride

miercuri, 26 decembrie 2012

Thank you brain

   At some point my life had become a matter of getting wasted so i can fall asleep, eating so i can drink more, drinking not to feel the hangover anymore, gettin crunk and then eating again in order to get more sleep.
    But When it came to dust, this whole cycle failed. And that's when i was truly fucked.

duminică, 18 noiembrie 2012

diagnoza



Dragostea dezintegrantă e cea care duce la completare. Căci numai durerea poate să te înveţe să iubeşti cu adevărat. A durat ani de zile în care a trebuit să o las să mănănce din mine. Eram doar o privire pierdută cu 37 de kilograme şi nopţi albe pentru zile negre. Dar nimeni nu ar putea să se mintă la infinit că totul este bine atât timp cât cineva te ţine de mână. De fapt, am rămas cu instinctul măinilor încă mult timp după aceea.

Mulţi ar spune că nu poţi să iubeşti cu adevărat la o vârsta ca asta. Ceea ce e desigur absurd, pentru că dragostea nu are vârstă. A durat ani de zile şi a trebuit ca viaţa să mă lovească peste cap, la propriu, ca să pot înţelege: Nu poţi iubi până nu te iubeşti. Nu poţi să te agăţi de lucruri care nu sunt acolo. E ca şi cum valul ar incerca să se înfrunte oceanul. În ziua aceea am înţeles. Am încetat să mă lupt, am încetat să îmi fac rău ca să mă simt bine. În momentul în care am capitulat, Universul s-a deschis în faţa mea şi dragostea a ţâşnit din toate părţile. Dragostea nu e un compromis care poate să intre pe uşa din spate. Dragostea e karma, dai şi primeşti. E o plantă pe care o uzi şi se face mare. E în cafeaua de dimineaţă, în prietenii care au grija de tine şi în cei de care ai grijă, e atunci cănd scoţi capul pe geamul trenului, e în plovorul preferat şi mai ales în baloanele de săpun. Dragostea e peste tot. Ataşamentul e cel care orbeşte.

De-a lungul acestor vieţi am făcut nenumărate lucruri pe care nu aş mai putea să le fac acum că nu mai las pe nimeni să ajungă la mine. Înainte, totul se împărţea în durere sau euforie. Acum e liniar. Sunt doar un copil lunatic cu replici subtile şi o colecţie de cicatrici. Pe zi ce trece mai dau jos câte un strat de piele. Dar nu regret nimic - trebuie să mori de foarte multe ori până ajungi la stratul cel bun.

miercuri, 12 septembrie 2012

not giving a fuck is pissin moms off

Morţii nu pot să moară. Dublă negare, deci e afirmaţie, adică asta ar însemna să înviem din nou. Good luck with that.

Unde se termină realitatea şi unde începe panica, nu vom şti niciodată. Dacă aş fi curată, probabil nici nu mi-ar păsa. Ştiu doar că pot fi propriul meu mc în timp ce scot pastrama din frigider. Şi că îmbrăţişez rufe ude ca să simt briza. Şi nu mai am putere să ţip, dar ghici ce? Pot să şi şoptesc, ei tot or să m-audă...
Atât de multe revelaţii, ţâşnesc precum balonaşele. Şi dispar precum balonaşele, păcat, că le-am uitat. DAR tot trecutul se adună în subconştient şi creează un viitor. Tu trebuie doar să îl laşi. Descătuşează demonul. Şi rufele au nevoie de iubire!

could be better than worse.
go, go, go with the flow....

marți, 4 septembrie 2012

vocile îmi povestesc

Am crescut într-un oraş mic. Obişnuiau să împartă totul, de la seringi la femei. Dar mai devreme sau mai târziu tot rushul ăsta s-a dus, şi lucrurile au început să iasă la suprafaţă ca niste cadavre plutitoare.
Apoi a apărut ura. Frustrarea, frica, rutina - toate sunt parte a aceluiaşi cerc vicios. Era ca un vortex care mesteca oameni pentru ca mai apoi să îi scuipe din nou. Astfel, de câte ori încercai să fugi terminai lovindu-te mereu de aceiaşi oameni şi luând-o de la capăt - pe aceeaşi bancă, dar fără ca nimic să mai fie la fel. Puteai doar să îi înfrunţi, sau să te baricadezi, astfel încât să laşi trecutul să uite că ai existat vreodată.
'Oraşul mănâncă din mine', spuneam... Dar el ce vină are? Şi noi.. noi ce vină avem? Încep să cred că noi am fost dintotdeauna cei flămânzi, ce-am devorat pavelă cu pavelă, până când n-a mai fost nimic. Păcat că sufletele lor nu mai au acelaşi gust când le vomiţi şi le mănânci la loc. Nu prea mai ţin de foame...

vineri, 31 august 2012

i'm gonna die of munchies!!!

   Am văzut că dicteul e la modă. Şi cum l-am iubit dintotdeauna m-am gândit să mai scuip nişte gânduri. E cam greu, în ultima vreme sunt ca nişte macaroane care se zbat în furculita doar pentru a sfârşi în propria lor mâzgă. Sau peştişori pastilati. Dar prefer macaroanele, peştişorii nu mai au mândrie. 'Scuipă tot', aşa spun, după care te acuză că aberezi. Good girls swallow. Oamenii nu se străduiesc deloc să intre în ţesuturile plovorului de profunzime. Noroc că în familie purtăm aceleaşi haine, dacă înţelegi.

   Chiar ma văd ajunsă  într-un sfârşit înapoi în sanctuarul casei mele. Încep să admir şi să plantez fiecare lucru pe care l-am cules. În cutia cu amintiri găsesc doar un maldăr de borcane, de pastile goale, filme vechi, plicuri cu fotografii şi tot felul de hârtii. Dacă trecutul zace în debara nu înseamnă că nu este al meu, ci doar că  îmi voi face unul nou. Din prezent. Unul cu bob balonaşul şi pipa din  balonaşe, vecina, tom singurul bucătar dintre toate femeile, trunchi de păpuşică, spirala în duş, cântecele cu rape guy, plânsete în baie, funduleţul de viol, salopete de matroană, lebaduţa, incest, cremă de urs, pomană, rătăciri, profanare de morminte, techno la piscină, shamanul săpunului lichid, afroamericanul şi boemitatea cu bacardi, pipi de şobolan, căpitanul şi ducesa,v găuri clandestine în picioare, dragoste de mamă, rinocerul al cărui nume nu mi-l pot aminti, david& team şi tot. ce . vrei. tu. În timp ce altii muncesc noi producem energie pentru timişoara şi furăm curent. Cui pe cui se scoate.

   Vocile îmi spun să scriu ca să nu uit cine sunt. Chiar dacă iniţiativa se dă la fund uneori şi lasă demonii să iasă la suprafaţă, chiar dacă te simţi tot mai singură şi sigură că te îndrepţi spre paragină, chiar dacă simţi că nu mai poţi să simţi, continuă să te târăşti. Târăşte-te prin viaţă şi nu o lăsa să se târască prin tine. De prea multe ori pierzi persoane reale pentru cele din capul tau. Scuipă scuipă scuipă vocile veninoase şi lasă-le să plutească în aer. Avem AICI tot ce vrei tu, şi tot ce avem noi nu e palpabil. Dar îl poţi simţi. soarbe-l, primeşte-l, lasă-l să te ungă.  Momentul pe care îl aştepţi va fi mereu cel pe care îl pierzi aşteptându-l.
   Fiecare face o cursă cu monştrii scăpaţi din hamuri, cu toţii tipăm şi vrem să ucidem oameni. Certurile sunt inevitabile în familie. Dar când te duci la fund familia o să te reintregească ca pe un corp de păpuşică şi o să te sustragă din hău. Totul în capul tau. Inspiră iubire. Expiră ură. Fugi de vampiri! Vorbind de energie, am cunoscut cel mai dragut om din viaţă. Şi e ungur.
Nu mai căuta, doar priveşte cerul. Când eşti aici, trăieşte. Trăieşte şi nu aştepta.

am multă multă foarte multă iubire pentru voi!
 p.s. ALEODOR! aşa se numea rinocerul.




marți, 24 iulie 2012

puţin câte puţin

E un stadiu atât de grav că nici nu mai pot să conjug verbele. Nu ştiu daca e fiindcă am atins apogeul oboselii şi m-am reîncarnat dar e bine. totul este bine. Pentru câteva clipe am simtit că pot să văd totul, altfel, conştient, ca pentru prima oară. Zilele zboară mult prea repede şi cu cât mai mult încerci să tragi de ele cu atât mai mult îţi scapă printre degete. Mama îmi spunea că şi eu sunt un copil care i-a scăpa tmereu printre degete. E atât de frustrant cum totul e doar în capul nostru. Dar pe cât de mult asta mă face să mă scufund uneori, alteori mă şi ambiţionează. Am nevoie de un ghid de blocare a energiei pentru că agitaţia mă secatuieşte. Trebuie să găsesc drumul către rezerva secretă de dopamină, ştiu că se ascunde acolo undeva. Sunt aproape, simt asta. Şi mai trebuie să fac multe lucruri precum să îmi conving creierul să mă lase să îmi vorbesc gândurile. Începi să o iei razna când se adună prea multe,  te agiţi ca într-un acvariu cu peşti. Cred că e o boală să îţi doreşti mereu să fii altundeva. Să fii inconjurat de sute de oameni nu o să te facă decât să te simti mai singur. Cu toţii o ştim şi nimeni nu face nimic. poate e orgoliul, poate e doar frica. E nevoie doar de un impuls, de o motivaţie, doar cât pentru un 'bună. ce faci?'. Spune-mi ceva. Mi-aş dori să pot să nu mă mai gandesc atât de mult. Am nevoie de o conversaţie profundă şi o îmbrăţişare.
Acum mi se face foame, mă voi culca. Mâine plec la mare şi chiar dacă nu percep asftel de reacţii, în adâncul meu sunt tare fericită. 

miercuri, 6 iunie 2012

We think too much & feel too little

Plutesc, plutesc,  şi soarele nu-mi mai zâmbeşte dimineaţa din saltea. Plutesc de ani şi luni de zile şi vântul parcă nu mai are de gând să mă aştearnă înapoi pe pământ. Până şi rufele zac bălăngănindu-se pe sârmă, plantele agăţate de pereţii zgrumţuroşi. Şi eu plutesc, în timp ce-mi sorb cafeaua ori când îmi rod unghiile în speranţa unor ultime rămăşiţe de nicotină. 
Ca un înger rotofei cântând la harpă, tâşnesc săgeţi cu gânduri ce nu nimeresc niciodată ţinta. Încerc să le reprim cât pot de mult, ca să nu ajung la un consens. Însă unele tot îmi mai bat în geamul minţii şi nu mă lasă să dorm. Îmi desşiră tot firul vieţii imaginându-şi că îl povestesc cuiva căruia chiar îi pasă. 







luni, 4 iunie 2012

13 ani


Eu sunt susţinătoara omului banană orice fel de comentarii la adresa mea ar aduce această acţiune.


22 iunie
00.22

"Nu îmi place pixul ăsta.
   Aşa. Azi l-am văzut pe X. 
Era obosit. S-a trezit la 7. Lucrează la negru la Y. eu n-am muncit niciodată.
"Pentru ce să strângi bani?" L-am întrebat.
"Tre să ai şi tu nevoie de ceva.Ţie ce îţi place, înafară de băut şi de fumat?"
Şi îmi repeta mereu "You smoke too much" A zis că el o arde chill săptămâna asta. Era rupt în cur după ce a plecat o săptămână. Vreau să-şi revină şi să fie iar el. "În mod normal nu mi-ar păsa, dar eşti Tu."

marți, 15 mai 2012

moartea chakrei

Uneori e prea multă tensiune şi nu o pot elibera.Oamenii negativi mă sorb, mă rod pe dinauntru.
Unii Îmi înfometează demonii şi unii mă fac să mă agit foarte rau.  E Prea epuizant să le fac faţă. Acum am nevoie doar de oameni iubitori cărora să le sorb energia pozitivă hrânind foamea sufletului.  Şi mult, mult somn. Pentru asta prefer uneori să mă închid în altarul meu, cu tot calmul şi timpul din lume. Cu trecutul doar din cicatrici peste care trec ca printr-un jurnal vechi încarnat în piele. Aici vom fi mereu în siguranţă, Dacă vrei, te aştept cu prăjiturele.

luni, 14 mai 2012

soarele răsare din blocuri şi tramvaie

Astăzi mi-am comandat camera!!! Acum nu realizez entuziasmul dar îl voi simti când o voi ţine în mână. Mulţumită iubitei mele mame am reuşit să strâng banii, după ce am pierdut-o pe cealaltă. De fapt ea e reuşit să îi strângă, pentru că nu mi i-a mai dat mie să îi cheltui pe prostii. Şi, uimitor, încă stau bine, fără să fi intrat în rezerva secretă din alocaţie.

Am început să ascult muzica pe care o ascultam acum ceva ani şi să mă reinventez. Vremea e schimbătoare, precum oamenii, şi preponderent frumoasă. Aşa cum sunt şi eu preponderent instabilă dar lucrez la asta. Cred în karma, aşa cum unii cred în dumnezeu şi aşa cum fiecare în parte crede în ceva. Sunt doar sugestii care menţin echilibrul în universurile noastre.  Şi dacă spui că viaţa e tristă, nu e aşa, de fapt, tu eşti un trişt. Circumstanţele vor încerca mereu să îţi arate asta şi poate ai s-o iei de bună. Te vei resemna în loc să te ridici din propria mizerie. Viaţa o să te ajute mereu să înveţi, aşa că deshide-ţi capul ăla tâmp şi cooperează. Pentru ca toate credinţele şi sugestiile vin din capul tău- e vorba de Autoeducare. Învaţă-te să înveţi. Să rămâi inspirat, din prostia ta şi din prostia altora. Să îţi asumi tot ce spui, fără să dai înapoi şi să mănânci căcat.

Şi ca să curmi tristeţea trebuie să priveşti printr-o prismă a lucidităţii lucrurile aşa cum sunt. Fericirea vine atunci când te opreşti să o cauţi şi începi să priveşti în jur, Probabil cu toţii ştim asta, dar ne e greu să renunţăm la obişnuinţele vicioase în care ne-am scufundat. Sau poate pur şi simplu nu ne putem impune să nu avem aşteptări; deşi ştim că psihologia e inversă - cu cât ne hapsânim mai mult cu atât sfârşim prin a pierde mai mult. Am trăit şi eu, şi tu, între sevraj, durere, şi moarte, iluzii şi oameni care se mâncau de cur. Am făcut compromisuri şi am vrut să cred că sunt fericită. Aşa cum vrei să crezi şi tu, dar ştii, că fericirea nu are loc de compromisuri.
Acum învâţ Să îmi să îmi adun viaţa şi să trag de timp până la următoarea bere, să iubesc oameni şi să vreau să îi imbrăţişez strâns pe toţi ca şi cum 'unde aţi fost până acum?'.. de fapt 'unde am fost eu până acum?'

O reclamă de la radio spunea să-ţi numeri viaţa în bucurii, nu în pastile. Nu ştiu cât a intentionat, dar avea dreptate. Şi acum o piesă  care îmi place foarte mult şi nu ştiu exact de ce:



duminică, 22 aprilie 2012

mrrr

Mama este ferm convinsă că am înnebunit cu totul, dar în mod paradoxal eu chiar credeam că sunt bine. Dar ea nu înţelege, probabil pentru asta sunt mamele.. Am avut un vis foarte dubios cu un oraş ploios şi ciudat în care mergeam pe stradă când brusc, am născut un copil într-un lighean. Partea înfricoşătoare este în final - pe lângă faptul ca nu avea cordon ombilical - că visul nu mă înfricoşa deloc. Eram cea mai convinsă, protectoare şi iubitoare mamă din lume, o adevărată aventură.
Au zburat săptămânile ca în vis şi am avut un şoc să văd astăzi cât de verde şi colorat şi frumos este totul. Iubesc perioada asta, exceptând astenia de primăvară, e perfect. Vreau doar să merg pe stradă şi să mă pierd printre copăcei..
Avem nevoie doar de timp, să ne oprim şi să vedem viaţa, lucrurile aparent nesemnificative care fac totul. Ne grăbim prea tare spre un loc în care nu vom ajunge niciodată şi uităm, uităm să trăim sau ne pierdem cu totul.
E totul doar o problemă de perspectivă. Dar când ai atâtea dubii şi atatea unghiuri de analizare asupra unui lucru ce ar putea fi atat de simplu, cum să nu o iei razna?
Ce urmează după stadiul de robot? Oare e ireversibil? În unele filme şi roboţii simt până la urmă... Mi-as dori să nu mai fim intoxicaţi şi să nu mai intoxicăm. Mi-aş dori  să redescoperim valorile reale din lumea asta. Iar cel mai mult dintre toate, aş vrea să nu mai petrecem nici o zi aşteptând, ci doar să trăim, aşa cum o făceam cândva. Ne putem intoarce? Putem fi curati? Putem să scăpăm din vacarmul ăsta de oraş şi toată karma şi vibe-ul bonav? Trebuie să reuşim, dacă ne zbatem destul de tare.

Vreau să fiu curată. Vreau să nu mai gândesc atât de mult şi să fiu coerentă. Vreau doar să simt din nou, mai mult ca orice.... Am nevoie de singurătate şi iubire, şi nişte lapte cu ciocolată.

joi, 22 martie 2012

nu te ambala

Ea nu simte nimic. Doar căldura care o toropeşte deja, şi poate cum o roade uşor bocancul stâng. Va rămâne mereu cu cicatricea în urma bătăturii din noaptea aia. Cred că abia mai mergea, dar nici pe atunci nu părea să simtă. Desigur că toate fetele iubesc pantofii dar visul ei e să ajungă acasă ca să-i poată arunca simţind podeaua rece sub tălpi.

Cu fiecare strat de haine aruncat se simte mai îmbrăcată, apropiindu-se de înfăţişarea adevarată. Muzica se scurge iar lumina se strecoară prin jaluzele să-i mângâie părul. Zâmbeşte cu ochii închişi şi capul peste cap, până ce cada se umple şi stă până se goleşte din nou. Asta se simte de parcă apa ar vrea s-o absoarbă prin canalizare odată cu ea, ca in episodul ăla din Curaj. E un sentiment dragălaş de aplatizare. Unul gâdilător, aşa că râde puţin. Acum se face frig şi Se simte ca un peşte pe uscat.

Totul miroase a ciocolată şi la ea în cameră nu e soare niciodată. Dar vara, soarele se reflectă în geamul blocului de peste stradă şi trimite o dungă de lumină care îi traversează pereţii pentru câteva minute. Îmi amintesc şi acum ce fericită eram când am văzut asta.

Viaţa o oboseşte atât de tare că nici nu mai poate gândi coerent. Uneori se temea că e bolnavă, dar de fapt aşa e ea, veşnic obosită. Doar mintea-i e bolnavă. Gândeşte atât de mult dar ea nu simte. Cânta dimineaţă, când se spăla pe faţă şi-o aşteapta dintotdeauna cafeaua pe pervaz. Are prea multe aşteptări şi prea puţină determinare. Când te aştepţi la orice nimic nu te mai mişcă. La un moment dat realizezi că nu poţi trăi mereu aşteptând să se întâmple ceva, dar până atunci instincul deja e format.

Ea Aşteaptă doar ceva care să îi reînvie speranţa în umanitate, ceva mai realizabil decât un butoi de mdma. Mă priveşte tăcută în fiecare zi cu doi ochi ce obişnuiau să-mi aparţină. Moare încet pentru a ţine-n viaţă copilul din mine şi se topeşte la lumină. Nu m-ar lăsa să fug încă. Se teme fiindcă ştie cât e lumea de flămândă. Uneori facem plimbări în zilele senine şi prin nopţile prea pline. Atunci, dacă cineva încearcă să mi se-npotrivească ea le spune tuturor să se întoarcă înapoi în mama lor. E doar o carapace şi mă creşte, îmi hraneşte ca o pasăre puii,toate dorinţele. Ea e eroul obosit care îşi asumă zâmbind toate acuzaţiile pentru greşelile mele, ea e Cybela şi m-a ascuns de oameni ca să mai pot iubi din nou. Dar nu mă va lăsa să ies până nu voi fi în siguranţă. E singura care ştie că mai exist şi crede că va fi bine. Îmi aşterne un culcuş în ea şi tăcută, nu spune încă nimic despre mine.

miercuri, 14 martie 2012

să tragem cortina


Când îţi spuneam că ştiu exact prin ce treci şi că va fi mai bine nu era doar o consolare proastă. Poate vei înţelege că toţi suferim de simptomele aceleiaşi boli, însă fiecare vrea să creadă ca drama lui e unică. E o boală pe care trebuie să o laşi să se vindece încet, după ce ai hrănit-o cu demoni şi ai lasat-o să te mănânce în totalitate. Poţi să o laşi să te doboare sau să îi devii imun, asta doar după ce a ajuns prea departe. Supravieţuirea realităţii E un joc de Autocontrol şi depăşire a limitelor.

Ca un bolnav ieşit din spital, poate să se bucure de fiecare fir de iarbă sau poate tot ce vrea e doar să se întoarcă înapoi la perfuzii. După atâtea perfuzii mentale ar fi timpul să mă bucur. Mă bucur când mama îmi face aripioare crocante chiar după ce a stat 10 ore la servici. Când câinele îşi lipeşte nasul de al meu dimineaţa, să vadă dacă m-am trezit. Mă bucur când îmi dezamăgesc părinţii, dar tot mă pupă înainte de culcare. Atunci realizez că ei sunt singurii care vor fi obligaţi să mă iubească pentru totdeauna, chiar dacă sunt un dezastru. Şi mă bucur din nou.

Cândva totul era de o durere atât de intensă, dar de fiecare dată când mă uitam înapoi, retrăiam drama şi realizam că nimic nu mai era relevant. Am trăit atâtea vieţi şi le iubesc pe toate. Şi după viaţa anterioară am ştiut că-n viaţa următoare, am să pot să mă bucur că nu mai simt nimic. Trecutul şi viitorul, timpul, sunt doar noţiuni abstracte. Nimic nu e constant şi nimic nu există înafară de prezent şi de fiecare clipă. Şi parcă nici durerea nu există cu adevărat, exceptând clipele în care închid ochii şi sper, îmi imaginez că nimic nu s-a întâmplat de fapt. Ştii, În astfel de clipe nu există nimic mai real decât durerea. E doar durere şi umple tot spaţiul din univers. În astfel de clipe oamenii fug de tine sau spun că eşti nebun, în cazul în care ai făcut alegerea neinspirată de a le vorbi. Nu îmi plac oamenii. Deşi mi-aş dori atât de mult încât uneori îmi vine să ţip VINO ŞI FĂ-MĂ SĂ ÎMI PLACĂ DE TINE! Ştiu că vouă oamenilor v-ar fi destul de uşor să vă faceţi plăcuţi însă nu poate fi atât de uşor, nu? Până atunci prefer fără îndoială muzica şi liniştea.

duminică, 4 martie 2012

Late nights, early mornings.


"A fost şi o vreme când ştiam sigur că vreau să mor, însă acum cred că suferinţa nu vine din faptul că nu eşti iubit, ci pentru că tu nu eşti capabil să iubeşi, în orice caz, nu destul, nu aşa cum ai vrea sau nu aşa cum ar trebui.

Poţi să scrii 100 de scrisori şi în fiecre scrisoare să întrebi mereu de ce trebuie să se aleagă praful şi scârba de toate, că n-ai să primeşti nici un răspuns. Atunci încă mai credeam că totul se poate schimba şi că scrisorile alea ar fi de-ajuns să se simtă cineva legat de tine. Probabil că nu poţi să faci mai mult decât să inventezi nişte nume pentru lucruri care nu există, ca să-ţi fie mai uşor să vorbeşti despre ele sau cel puţin să încerci să vorbeşti despre ele."


Aron Grunberg- Nesuferitele zile de luni

vineri, 2 martie 2012

Invocarea fratelui meu demon

"A continuat aşa mult timp. Era de parcă dacă aş fi continuat să merg, toată lumea ar mai fi fost încă acolo unde trebuia să fie şi ne-am intoarce cu toţii să fim aşa cum am fost odată. Dar ştiam că nu era adevarat.
Ştiam că totul se schimbase. Era doar acest moment mic, fără sfârşit, când nu eram nevoită să recunosc existenţa a tot ceea ce s-a întâmplat cu adevărat."


Lazar Zachary - Sway, Ritmuri Demonice

marți, 21 februarie 2012

paracetamol

Vine o vreme când prietenii sunt înlocuiţi de ţigări din foi, râsetul de spasme, iar visele de dureri de stomac.Unii o numesc viaţă. Eu cred ca e doar o decădere. Un fel de agonie. Ca şocul pe care îl ai atunci când realitatea te obligă să deschizi ochii când tu de fapt te temi şi te zbaţi după un calmant.
Nu prea ne place schimbarea, de fapt chiar ne-am cam panicat.

Oamenii distrug lucrurile sacre. Poate pentru că nu le vor, poate pentru că nu le pot duce.La modul dacă eu nu, atunci nimeni. Le iau şi le mânjesc cu noroi şi defilează cu ele deasupra capului pe eşafod. Au drept de viaţă şi de moarte asupra unei puteri închipuite. Dar nimeni nu mai trage sforile şi eu muream încet în timp ce îi priveam din mulţime şi nu puteam să plec. Ce mă ţine aici? Ştii, e exact o dependenţă. Vezi şi te doare, până la ultima moleculă, dar nu te poţi opri. Poţi să îţi impui să te opreşti dar ştii că ai să te intorci târându-te de unde ai plecat. Înnebuneşti. Pentru că mintea îţi spune că nu poţi trăi fără, şi nici cu durerea asta. E nevoie să se ajungă până în punctul în care, mai mult mort decât viu, viaţa îţi mai dă o şansă şi te obligă să alegi. Te roagă să o alegi. Să TE alegi... Dar ca să trăieşti fără să arzi pe dinauntru, E nevoie de o schimbare totală de pesrpectivă. E nevoie de atâta durere până la punctul în care totul a devenit irelevant. Totuşi, nici o perspectivă nu te va opri vreodată să te întrebi, când tresari şi te contracţi la auzul întâmplător a tot felul de cuvinte.
Foloseşte lucrurile dar nu le lăsa niciodată să te folosească. E oare posibil? E doar ideal?
Eu sper să ne întoarcem înapoi, cu prieteni şi ţigări din foi, căci tot ce vreau e să îmi vomit din nou toate gândurile şi să las totul să curgă fără reţineri. Ca atunci când eram copii şi toată lumea te iubea pentru că erai tu. Un chip şi o pătură pe iarbă era de ajuns să ne facă fericiţi o zi. Iar noaptea ne rostogoleam pe asfalt cu sticlele şi ochii şi râdeam mult, mult prea mult. Dar acum? Mai ştii când ai râs ultima oară cu adevărat?
Dar acum, acea iubire sacră de infinit e mânjită. Mânjită de frică şi instabiliate psihică. Şi de chipuri, care spun lucruri pe care nu le cred, şi sunt unde nu vor să fie. Chipuri care te mint şi te judecă. Şi făcând abstracţie de gaura neagră lăsată în urmă, mi se pare total DEZGUSTĂTOR şi lipsit de demnitate. Ca şi cum îţi înşeli propria viaţă în timp ce o fuţi pe alta. Da. Astfel de lucruri se întâmplă şi acele chipuri se vor împuşcate în stomac ca să spele cu ură şi sânge pământul.
Dar de ce? Mie îmi place planeta asta. Îmi place să zâmbesc, la soare, la cuvinte, poze şi la câinii vagabonzi. Doar am zâmbit, şi poate am greşit prea mult, dar mă simt curată cât timp nu am fost eu cea plină de ură. Mie îmi place doar să fac ce vreau, absolutul şi iubirea, şi mi se pare cel mai înjositor, de neiertat, să te prefaci că iubeşti.

...Vine o vreme când te ai doar pe tine. Nr-ar fi păcat să te pierzi?

luni, 6 februarie 2012

sâmbătă, 4 februarie 2012

just so you know


Odată ce ai greşit nimeni nu îţi mai dă de fapt o şansă să te schimbi, ci doar îşi închipuie în orice moment că o vei face din nou. Îţi lipesc o etichetă ca să te închidă într-o cuşcă şi să te hrănească pentru tot restul vieţii. De parcă au dreptul să te condamne. Da, îl au. Acesta şi autointitulat, multe altele. Şi nu ştiu, Probabil abuzând de ele îşi distrag atenţia, ori îi face să se simtă mai bine, sau mai puţin vinovaţi. Poţi să îi contrazici, însă doar timpul îi poate face să înţeleagă că ei sunt cei care greşesc. Dar stai liniştit, nu vor accepta asta niciodată.
'Mai întâi demonstrează-mi că te-ai schimbat!' Serios? Tu nici nu ştii cine sunt, tu ştii doar ce ai tu în cap. Cât timp mai vezi s-arăţi cu degetul, voi presupune că nu eşti orb sau beat. Cred doar că dup-o clismă încă rămâi plin de căcat. Păcat. Atât de egoist şi lipsit de sens, de parcă ce dracu e viaţa, un concurs de convieţuit, mă fur şi-am câştigat? Eu te iubesc, poate nu la fel ca tine, dar Nu-ţi cer să mă crezi. Dacă îţi pasă-atât mult, ai putea doar să mă vezi, fără să fugi la infinit. Nu am de gând nici o clipă să demonstrez cuiva, că vai, oricât de mult m-aş fi schimbat, încât sunt singurul motiv pentru care-ş fi reuşit şi tot eu singurul pentru care-am s-o fac.

joi, 2 februarie 2012

mind trick

profa de fizica spune ca mozart eminescu si toti filozofii si oamenii geniali erau schizofrenici. Cred ca incep sa inteleg. Si sa simt cat de nimicitoare e setea pentru absolutul care nu poate fi atins niciodata. Si cat de infinit si ambiguu e universul din capul meu, ma pacaleste, ma absoarbe, alunga lumea exterioara ca sa ma faca sa ma simt in siguranta. Am oblsit, am obosit, am obosit de la atata gandit si am obosit sa ma explic. Dar nu e asa. Acum scriu sa-mi descalcesc mintile si sper ca odata ma voi intoarce. Nu-mi pasa ca nu-ti pasa.Am invatat ca intrernetul si drogurile au un raspuns pentru orice, dar numai mintea o rezolvare. Am acceptat intr-un sfarsit ca Lucrurile bune nu vin cand le vrei, cand le cauti. Lucruile bune pur si simplu vin. Trebuia doar sa le culeg pe toate. Sa le las sa ma ia pe sus si sa ma domine. Dar Eram prea dependenta pentru asta. n-am mai tinut cont. In cautarea lor M-am desprins de oamenii langa care am trait o viata si
am copilarit, mai fericiti in fiecare zi. Am calatorit prin mii de universuri, dar cand deschideam ochii eram tot in acelasi loc. Nimic nu era destul de bun ca sa dureze. Probabil atunci ma puteam bucura mereu cu ce am, fara sa vreau mereu mai mult, sau poate mereu am vrut si acum mi se pare. Un copil nebun, ma stiau toti. Acum parca mi-am pierdut identitatea, trecutul. Si sunt inca un copil nebun, dar nimeni, nimic nu umple golul. Anca? Am ucis-o, ca să îi curm suferinţa. Cum s-o aduc înapoi, nu m-am gândit... Eu-l nu va fi oricum niciodata ceva constant, definitoriu. Nu vreau sa ma rup de tot si nici sa mor fara ca nimeni sa ma cunoasca de fapt, cred, orine as fi,ca sunt grozava. Si mi-e atat de frica uneori, de Nu-mi mai pot controla mintea si corpul si ma intreb daca voi mai apartine vreodata unei lumi.. Un fel de concediu de sanatate.Am invatat sa nu las lucurile sa ma domine, inca lucrez la asta. Si mi se pare minunat cum Viata e ca sa experimentezi si sa inveti continuu. Sa evoluezi pe zi ce trece şi să mori încercând. E prea frumoasa sa raman
aici. Mereu am iubit-o, pe ea, si oamenii. Atat de mult incat ani de zile, nu am mai putut sa ma opresc, cautand locuri care nu au fost niciodata reale. Dar stiu ca trebuie sa fie unul si pentru mine.Vreau doar sa simt din nou ca locul meu e aici.. Asa ca descuie-ma, sapa, pana dai de aur, ia-ma acasa, si ai rabdare cu mine... Uita-te in ochii mei si intelege, ca nu sunt transparenta, EU nu sunt asa, doar lumea m-a facut sa arat asa, ca sa nu vada nimeni in sufletul meu. Acum sunt doar pierduta si prea paranoica, la fel ca toti cei ce inca nu s-au resemnat, inspaimantata ca nu stiu ce caut aici.. Dar nu am sa ma opresc pana nu imi voi regasi locul. Zambind Sub soare, tu Doar Da-mi totul, si iti voi da totul. Doar stii, eu nu sunt asa, EU SUNT ANCA!

miercuri, 25 ianuarie 2012

zombie

Spike iubeşte zăpada şi ne-am fugărit ca doi copii. Vreau să înnot. Vreau să alerg. VRRREEAAAU!!! Trebuie neaparat să gsesc pe cineva să facă asta cu mine.
Poate e de la răceală. Mă simt ca un mic butoiaş. Sunt totuşi fericită că iarna şi chiar şi toamna asta am putut să dorm fără crize de tuse.
Şi ştiu ca e din cauză că am mancat şi am baut toată ziua dar parcă chiar m-am mai îngrăşat puţin. Nu a mai aratăt cântarul 46 ÎN VIAŢA MEA. Sunt mândră! De un an şi mai mult o tot ţin pe 43. Progrese! Procesul de iniţiere, am recuperat aproape 10 kile in doi ani, să am de unde consuma.

SĂ ÎNCEAPĂ AVENTURA! (pătuţ îmbietorrr)

între oglinzi paralele


Am avut cel mai dubios vis din lume şi m-a marcat toată dimineaţa, deşi nu a fost mai deplasat faţă de altele. M-a marcat Nu atât visul, ci tehnica lui şi starea cu care m-a lăsat, dar în special complexitatea subconştientului şi a creierului uman. Nu ştiu cum să explic, dar e fascinant. Cum visez înainte să visez, şi cât de mult iubesc rushul ăla de adrenalină sau dopamină din stomac, sau ce dracu îmi mai secretă creierul în timp ce visez. E fascinant cum covedeam, ştiam deznodămândul, înainte să ajung acolo. Visam secvenţe aparent fără sens ale visului, care mai apoi deveneau, după o întorsătură bruscă, puncte culminante, găsindu-şi locul adevărat. Era ca un deja vu' continuu; dar nu îi puteam opri cu nimic cursul, nu puteam decat să merg înainte.

Afară E un soare îmbietor. Suntem într-o pădure fascinantă, eu şi un om a carei identitate nu m-o amintesc, căutând ceva anume, parcă cineva îmi povestise un film iar eu umblam să desluşesc mistetrul. Coborâm în pivniţa luminată a unei case. ŞI O GĂSIM! E o cutie cu amintiri, mare şi lungă, ca un sicriu. Cânta un cântec vechi şi in ea bubuiau sunete, oameni şi voci aşteptând să iasă afară. O deschid, Şi toţi demonii au iesit afară.Odată deshisă treceam din nou, in fast forward prin toate lucrurile din trecut. Dar nu le puteam influenta, doar le priveam de sus ca un biet trup impersonal. Da, ăsta era FILMUL.
Apoi văd Cutia cum statea într-un fel de pesteră. când deodata totul a devenit haotic şi peretii s-au cutremurat. Eram la scena în care el îşi legăna uşor capul, mângâind umărul ei. DA, asta era scena. Apă a început să curgă din pereţi. Scurtcircuit. Fulgere. Bubuituri, şi toul se face mov. Totul era demonic şi asurzitor, scăldat în razele luminii ăleia purpurii ce venea parcă din adancul cerului şi al pământului, toate particulele şi elementele, cuvintele, imaginile întregului trecut de învârteau acum prinse într-un vortex.
Vocea subconştientului încerca să mă liniştească. S-a stricat. Acum înnebunescamandoi. Dar eu stăteam chiar acolo, nu mă panicam, era altă senzaţie, ca cea a unei revelaţii divine. S-a stricat. Devine psihotic. Dar vocea conştiintei mele o acoperea pe cealaltă, ca o cacialma, pe un ton ostil. ŞTIU, ŞTIU ce se întâmplă, EU ştiu filmul asta. Nu, nu s-a stricat, e un scurt circuit. Din cauza apei. Da, E SCENA ASTA! Da, da, eu ştiu, acum timpul rămâne pentru totdeauna în loc, iar el îşi leagănă capul la infinit, şi îi priveam înghetaţi în vid, DA, IN VID!! Şi capul lui mângăia pielea ei suav, aproape schizofrenic, sacadat, pentru totdeauna. E gata, şi-a pierdut mintile... Acum e scena, nebunia, din care ei nu vor mai scăpa niciodată. Da, eu ştiu filmul ăsta... iar lumina mă absoarbe spre ea, şi mă scuipă...
mă scuipă într-un loc ploios, si visul continua, până dimineaţă..

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Dezbracă-te de pielea asta; vreau să te cunosc.



Sunt haine în dulapuri triste, ferestre-nchise şi vise, multe vise
Şi zac dormind în becuri albe, un aşternut de palme calde şi toate stinse.

Sunt suflete pierdute-n sute de nopţi purtate în poveşti
Şi nu mă tem să le-nţeleg şi deşi neg, eu mă aleg să nu le pierd...

(oza & rebel monk - covorul roşu)

duminică, 15 ianuarie 2012

rEvolutie


Dupa atata timp ma uit si eu la televizorr. si ce vad?
e haos. spike e castrat, si in calduri. dar lasand asta. spuneam, acum vreo cateva saptamani, ca ar trebui sa iesim in strada si sa distrugem totul. poate am subestimat oamenii. acum speranta mea pentru omenire mai creste putin si imi sclipesc ochii cand vad.
si uite. cum ne calca in picioare. concluzia lor e 'sa vedem ce se va intampla. maine pot iesi 1.000 de oameni in strada. dar pot sa nu mai iasa. atunci vom profita de acest moment propice, parlamentarii se vor aseza la masa si vor fixa noi legi.' SERIOS?! Pe sistemu: ce imi pasa mie, daca imi e bine? Nici nu mai comentez, nu pot sa cred ca un om a putut scoate pe gura asa ceva.
Daca am ajuns pana aici, trebuie sa le aratam ca POPORUL sta la baza democratiei, nimeni nu e mai pesus de legi. De ce sa fie ei?!? E dreptul nostru sa fim nemultumiti. Fara sa fim instnctual transati pentru asta. Sa incetam sa ne mai lasam luati de prosti, si sa luptam, pana ajungem sa ne taraim pe jos daca e nevoie.
Ei cum pot, sa isi bata joc, in fiecare zi, sa incalce pana la ultima lege, sa puna fututii de jandarmi sa ne omoare din bataie pentru ca PROTESTAM? Sa ne numeasca GOLANI, MARGINI ale societatii pentru ca sesizam asta, ca vrem sa schimbam ceva? Oricat ne-am chinui sa ne facem ascultati, nu am putea distruge mai mult decat au facut-o ei. Si totusi, de ce 'ilegal'?
Pentru ca Le e frica, de oameni, de adevar si de tot. Si pentru ca daca le-am permis miseliile pana acum au impresia ca vor reusi si de acum incolo, ca or sa ne reduca la tacere? Suntem huligani ca aruncam cu caramizi in capul celor ce s-au pisat pe noi o viata? Eu cred ca cei mai mari huligani sunt ei. Snopesc oameni din bataie fara motiv, si noi suntem vinovati?? DA, suntem, pentru ca acceptam asta si ar trebui sa le dam FOC tuturor, sa nu mai poata tot pisatul aruncat asupra democratiei noatre sa il stinga. SA VA VAD, nemernicilor, cum veti mai da inapoi atunci, din cacatul in care ati bagat o tara intreaga? Niste lasi!!!! Ignoranta trebuie sa inceteze.
Ne apropriem cu pasi inceti, inapoi, in 89. Si daca tata a putut iesi in strada cu o mitraliera eu nu am sa pot decat sa ies cu un tanc. Pentru ca FRAIERE, poti sa imi zbori creierii, dar nu poti schimba ce gandesc!

vineri, 13 ianuarie 2012

:)


Şi dacă e aşa şi cred că e aşa
Înseamnă că pân' acum,
jumătatea mea,

Am trăit pe jumătate,
am visat pe jumătate

Şi am pierdut o jumătate din viaţă fără să-mi dau seama.
Crezi că-i simplă drama, gândeşte-te,

În definitiv e şi a ta.



taxi- cauta-mă

vineri, 6 ianuarie 2012

Now what?


I've paid for my own mistakes. I always will. I spent too many nights going insane and too many days pretending I'm Ok- And I hated it so much, I almost killed myself, everyday, out in the streets, until I ended up screaming due to the pain i've caused. But I still couldn't stop, Because what I was feeling was so bad, that I would have rather felt that pain.
I just wanted to feel safe. Talk. Trust someone. In the end, All i had left was letting myself go, while you laughed and passed me by, pointing fingers, eating shit and then throwing it at me, not giving a fuck about anything else but yourselves. One day, While I was draggin my feet through the melting concrete, I realised: IT'S NOT WORTH IT. The punishment, the pain, it was all enough. Enough to wash all the dirt, to stop, enough to live with myself and love myself to be who i really am.
What hurts the most is accepting reality and living in it, even gettin to laugh at it - as long as you give up and stop hoping things will get better. Because they don't. They never do. What hurts even worse is being blind your whole life. So ENJOY the ride.
And in the end I'd like to thank you, for showing me, for the hundreth, and the last time, how bad it turns out when you're trying to do good things for dumb people. You'd rather kill yourself and then go fuck your corpse, than blame me for your own mistakes. Oh, Can't you get over? It's ok, If you hate me so much, why don't you just gtfo of my face?
You don't know me. You don't even know yourselves. I don't need your forgiveness. I got mine.

luni, 2 ianuarie 2012

i can't save you from yourself

Unii oameni învaţă din greşeli. Unii oameni nu învaţă niciodată.
Unii uită aproape totul, însă ce îşi amintesc e de ajuns.
Nu e mai rău, să nu poţi uita nimic? Nu e şi mai rău să laşi lucrurile aşa? Să trăieşti o ceaţă, într-o viaţă închis în capul tău, murind încet?
Eu am considerat mereu că este, şi doare, atat de mult, încât am încercat să mă împotrivesc. Am încercat în orice mod posibil, până la ultima suflare. Dar oricât te-ai zbate, când lupţi singur, nu poţi salva totul. Nu te poţi salva decât pe tine. Şi asta nu se va schimba niciodată.
E ca atunci când îţi arunci pisica de la balcon, o aduci înapoi în casă şi te joci cu ea ca şi cum totul e în regulă. Cineva mi-a spus că în cazul unei probleme există 2 soluţii: o rezolvi, sau renunţi. Dar de ce e atat de greu să renunţi uneori; să accepti că pisica ta e moartă pentru totdeauna şi nici un râu de lacrimi nu o s-o mai învie? Chiar trebuie aproape să mori şi tu, asta o să te convingă?
Eu cred că trebuie să mori complet, ca să poţi fi în stare să mai mergi din nou zâmbind pe stradă, fără o gaură în piept. Eu am reusit, tu ce aştepţi?

duminică, 1 ianuarie 2012

CE SE INTAMPLĂ?

E dimineaŢĂ 2012 DE CE sunt trează de ce nu sunt in stare nici măcar să mă mai spăl pe faţă?
Îmi amintesc doar barmanul, în timp ce-mi deschidea uşa, spunându-mi: sper să înveţi ceva din asta, nu ştiu cine eşti, şi ştii, cuvintele astea încă-mi răsună-n cap. şi nu-i păcat? nu-mi pare rău, s-a terminat. nici nu mai stiu cum să vorbesc, ce dracu fac aici, sau ce-mi doresc, cred c-o să pun primele haine pe mine, ochelarii, câinele o ţigară şi am să plec, decât să plâng ca o proastă. Nu ştiu unde. Poate am să mă uit la trenuri. poate ajung în ceruri.
mi,am pierdut camera, şi viaţa, aştept să-mi iau una nouă.
La Mulţi Ani.