miercuri, 25 ianuarie 2012

zombie

Spike iubeşte zăpada şi ne-am fugărit ca doi copii. Vreau să înnot. Vreau să alerg. VRRREEAAAU!!! Trebuie neaparat să gsesc pe cineva să facă asta cu mine.
Poate e de la răceală. Mă simt ca un mic butoiaş. Sunt totuşi fericită că iarna şi chiar şi toamna asta am putut să dorm fără crize de tuse.
Şi ştiu ca e din cauză că am mancat şi am baut toată ziua dar parcă chiar m-am mai îngrăşat puţin. Nu a mai aratăt cântarul 46 ÎN VIAŢA MEA. Sunt mândră! De un an şi mai mult o tot ţin pe 43. Progrese! Procesul de iniţiere, am recuperat aproape 10 kile in doi ani, să am de unde consuma.

SĂ ÎNCEAPĂ AVENTURA! (pătuţ îmbietorrr)

între oglinzi paralele


Am avut cel mai dubios vis din lume şi m-a marcat toată dimineaţa, deşi nu a fost mai deplasat faţă de altele. M-a marcat Nu atât visul, ci tehnica lui şi starea cu care m-a lăsat, dar în special complexitatea subconştientului şi a creierului uman. Nu ştiu cum să explic, dar e fascinant. Cum visez înainte să visez, şi cât de mult iubesc rushul ăla de adrenalină sau dopamină din stomac, sau ce dracu îmi mai secretă creierul în timp ce visez. E fascinant cum covedeam, ştiam deznodămândul, înainte să ajung acolo. Visam secvenţe aparent fără sens ale visului, care mai apoi deveneau, după o întorsătură bruscă, puncte culminante, găsindu-şi locul adevărat. Era ca un deja vu' continuu; dar nu îi puteam opri cu nimic cursul, nu puteam decat să merg înainte.

Afară E un soare îmbietor. Suntem într-o pădure fascinantă, eu şi un om a carei identitate nu m-o amintesc, căutând ceva anume, parcă cineva îmi povestise un film iar eu umblam să desluşesc mistetrul. Coborâm în pivniţa luminată a unei case. ŞI O GĂSIM! E o cutie cu amintiri, mare şi lungă, ca un sicriu. Cânta un cântec vechi şi in ea bubuiau sunete, oameni şi voci aşteptând să iasă afară. O deschid, Şi toţi demonii au iesit afară.Odată deshisă treceam din nou, in fast forward prin toate lucrurile din trecut. Dar nu le puteam influenta, doar le priveam de sus ca un biet trup impersonal. Da, ăsta era FILMUL.
Apoi văd Cutia cum statea într-un fel de pesteră. când deodata totul a devenit haotic şi peretii s-au cutremurat. Eram la scena în care el îşi legăna uşor capul, mângâind umărul ei. DA, asta era scena. Apă a început să curgă din pereţi. Scurtcircuit. Fulgere. Bubuituri, şi toul se face mov. Totul era demonic şi asurzitor, scăldat în razele luminii ăleia purpurii ce venea parcă din adancul cerului şi al pământului, toate particulele şi elementele, cuvintele, imaginile întregului trecut de învârteau acum prinse într-un vortex.
Vocea subconştientului încerca să mă liniştească. S-a stricat. Acum înnebunescamandoi. Dar eu stăteam chiar acolo, nu mă panicam, era altă senzaţie, ca cea a unei revelaţii divine. S-a stricat. Devine psihotic. Dar vocea conştiintei mele o acoperea pe cealaltă, ca o cacialma, pe un ton ostil. ŞTIU, ŞTIU ce se întâmplă, EU ştiu filmul asta. Nu, nu s-a stricat, e un scurt circuit. Din cauza apei. Da, E SCENA ASTA! Da, da, eu ştiu, acum timpul rămâne pentru totdeauna în loc, iar el îşi leagănă capul la infinit, şi îi priveam înghetaţi în vid, DA, IN VID!! Şi capul lui mângăia pielea ei suav, aproape schizofrenic, sacadat, pentru totdeauna. E gata, şi-a pierdut mintile... Acum e scena, nebunia, din care ei nu vor mai scăpa niciodată. Da, eu ştiu filmul ăsta... iar lumina mă absoarbe spre ea, şi mă scuipă...
mă scuipă într-un loc ploios, si visul continua, până dimineaţă..

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Dezbracă-te de pielea asta; vreau să te cunosc.



Sunt haine în dulapuri triste, ferestre-nchise şi vise, multe vise
Şi zac dormind în becuri albe, un aşternut de palme calde şi toate stinse.

Sunt suflete pierdute-n sute de nopţi purtate în poveşti
Şi nu mă tem să le-nţeleg şi deşi neg, eu mă aleg să nu le pierd...

(oza & rebel monk - covorul roşu)

duminică, 15 ianuarie 2012

rEvolutie


Dupa atata timp ma uit si eu la televizorr. si ce vad?
e haos. spike e castrat, si in calduri. dar lasand asta. spuneam, acum vreo cateva saptamani, ca ar trebui sa iesim in strada si sa distrugem totul. poate am subestimat oamenii. acum speranta mea pentru omenire mai creste putin si imi sclipesc ochii cand vad.
si uite. cum ne calca in picioare. concluzia lor e 'sa vedem ce se va intampla. maine pot iesi 1.000 de oameni in strada. dar pot sa nu mai iasa. atunci vom profita de acest moment propice, parlamentarii se vor aseza la masa si vor fixa noi legi.' SERIOS?! Pe sistemu: ce imi pasa mie, daca imi e bine? Nici nu mai comentez, nu pot sa cred ca un om a putut scoate pe gura asa ceva.
Daca am ajuns pana aici, trebuie sa le aratam ca POPORUL sta la baza democratiei, nimeni nu e mai pesus de legi. De ce sa fie ei?!? E dreptul nostru sa fim nemultumiti. Fara sa fim instnctual transati pentru asta. Sa incetam sa ne mai lasam luati de prosti, si sa luptam, pana ajungem sa ne taraim pe jos daca e nevoie.
Ei cum pot, sa isi bata joc, in fiecare zi, sa incalce pana la ultima lege, sa puna fututii de jandarmi sa ne omoare din bataie pentru ca PROTESTAM? Sa ne numeasca GOLANI, MARGINI ale societatii pentru ca sesizam asta, ca vrem sa schimbam ceva? Oricat ne-am chinui sa ne facem ascultati, nu am putea distruge mai mult decat au facut-o ei. Si totusi, de ce 'ilegal'?
Pentru ca Le e frica, de oameni, de adevar si de tot. Si pentru ca daca le-am permis miseliile pana acum au impresia ca vor reusi si de acum incolo, ca or sa ne reduca la tacere? Suntem huligani ca aruncam cu caramizi in capul celor ce s-au pisat pe noi o viata? Eu cred ca cei mai mari huligani sunt ei. Snopesc oameni din bataie fara motiv, si noi suntem vinovati?? DA, suntem, pentru ca acceptam asta si ar trebui sa le dam FOC tuturor, sa nu mai poata tot pisatul aruncat asupra democratiei noatre sa il stinga. SA VA VAD, nemernicilor, cum veti mai da inapoi atunci, din cacatul in care ati bagat o tara intreaga? Niste lasi!!!! Ignoranta trebuie sa inceteze.
Ne apropriem cu pasi inceti, inapoi, in 89. Si daca tata a putut iesi in strada cu o mitraliera eu nu am sa pot decat sa ies cu un tanc. Pentru ca FRAIERE, poti sa imi zbori creierii, dar nu poti schimba ce gandesc!

vineri, 13 ianuarie 2012

:)


Şi dacă e aşa şi cred că e aşa
Înseamnă că pân' acum,
jumătatea mea,

Am trăit pe jumătate,
am visat pe jumătate

Şi am pierdut o jumătate din viaţă fără să-mi dau seama.
Crezi că-i simplă drama, gândeşte-te,

În definitiv e şi a ta.



taxi- cauta-mă

vineri, 6 ianuarie 2012

Now what?


I've paid for my own mistakes. I always will. I spent too many nights going insane and too many days pretending I'm Ok- And I hated it so much, I almost killed myself, everyday, out in the streets, until I ended up screaming due to the pain i've caused. But I still couldn't stop, Because what I was feeling was so bad, that I would have rather felt that pain.
I just wanted to feel safe. Talk. Trust someone. In the end, All i had left was letting myself go, while you laughed and passed me by, pointing fingers, eating shit and then throwing it at me, not giving a fuck about anything else but yourselves. One day, While I was draggin my feet through the melting concrete, I realised: IT'S NOT WORTH IT. The punishment, the pain, it was all enough. Enough to wash all the dirt, to stop, enough to live with myself and love myself to be who i really am.
What hurts the most is accepting reality and living in it, even gettin to laugh at it - as long as you give up and stop hoping things will get better. Because they don't. They never do. What hurts even worse is being blind your whole life. So ENJOY the ride.
And in the end I'd like to thank you, for showing me, for the hundreth, and the last time, how bad it turns out when you're trying to do good things for dumb people. You'd rather kill yourself and then go fuck your corpse, than blame me for your own mistakes. Oh, Can't you get over? It's ok, If you hate me so much, why don't you just gtfo of my face?
You don't know me. You don't even know yourselves. I don't need your forgiveness. I got mine.

luni, 2 ianuarie 2012

i can't save you from yourself

Unii oameni învaţă din greşeli. Unii oameni nu învaţă niciodată.
Unii uită aproape totul, însă ce îşi amintesc e de ajuns.
Nu e mai rău, să nu poţi uita nimic? Nu e şi mai rău să laşi lucrurile aşa? Să trăieşti o ceaţă, într-o viaţă închis în capul tău, murind încet?
Eu am considerat mereu că este, şi doare, atat de mult, încât am încercat să mă împotrivesc. Am încercat în orice mod posibil, până la ultima suflare. Dar oricât te-ai zbate, când lupţi singur, nu poţi salva totul. Nu te poţi salva decât pe tine. Şi asta nu se va schimba niciodată.
E ca atunci când îţi arunci pisica de la balcon, o aduci înapoi în casă şi te joci cu ea ca şi cum totul e în regulă. Cineva mi-a spus că în cazul unei probleme există 2 soluţii: o rezolvi, sau renunţi. Dar de ce e atat de greu să renunţi uneori; să accepti că pisica ta e moartă pentru totdeauna şi nici un râu de lacrimi nu o s-o mai învie? Chiar trebuie aproape să mori şi tu, asta o să te convingă?
Eu cred că trebuie să mori complet, ca să poţi fi în stare să mai mergi din nou zâmbind pe stradă, fără o gaură în piept. Eu am reusit, tu ce aştepţi?

duminică, 1 ianuarie 2012

CE SE INTAMPLĂ?

E dimineaŢĂ 2012 DE CE sunt trează de ce nu sunt in stare nici măcar să mă mai spăl pe faţă?
Îmi amintesc doar barmanul, în timp ce-mi deschidea uşa, spunându-mi: sper să înveţi ceva din asta, nu ştiu cine eşti, şi ştii, cuvintele astea încă-mi răsună-n cap. şi nu-i păcat? nu-mi pare rău, s-a terminat. nici nu mai stiu cum să vorbesc, ce dracu fac aici, sau ce-mi doresc, cred c-o să pun primele haine pe mine, ochelarii, câinele o ţigară şi am să plec, decât să plâng ca o proastă. Nu ştiu unde. Poate am să mă uit la trenuri. poate ajung în ceruri.
mi,am pierdut camera, şi viaţa, aştept să-mi iau una nouă.
La Mulţi Ani.