miercuri, 25 ianuarie 2012

între oglinzi paralele


Am avut cel mai dubios vis din lume şi m-a marcat toată dimineaţa, deşi nu a fost mai deplasat faţă de altele. M-a marcat Nu atât visul, ci tehnica lui şi starea cu care m-a lăsat, dar în special complexitatea subconştientului şi a creierului uman. Nu ştiu cum să explic, dar e fascinant. Cum visez înainte să visez, şi cât de mult iubesc rushul ăla de adrenalină sau dopamină din stomac, sau ce dracu îmi mai secretă creierul în timp ce visez. E fascinant cum covedeam, ştiam deznodămândul, înainte să ajung acolo. Visam secvenţe aparent fără sens ale visului, care mai apoi deveneau, după o întorsătură bruscă, puncte culminante, găsindu-şi locul adevărat. Era ca un deja vu' continuu; dar nu îi puteam opri cu nimic cursul, nu puteam decat să merg înainte.

Afară E un soare îmbietor. Suntem într-o pădure fascinantă, eu şi un om a carei identitate nu m-o amintesc, căutând ceva anume, parcă cineva îmi povestise un film iar eu umblam să desluşesc mistetrul. Coborâm în pivniţa luminată a unei case. ŞI O GĂSIM! E o cutie cu amintiri, mare şi lungă, ca un sicriu. Cânta un cântec vechi şi in ea bubuiau sunete, oameni şi voci aşteptând să iasă afară. O deschid, Şi toţi demonii au iesit afară.Odată deshisă treceam din nou, in fast forward prin toate lucrurile din trecut. Dar nu le puteam influenta, doar le priveam de sus ca un biet trup impersonal. Da, ăsta era FILMUL.
Apoi văd Cutia cum statea într-un fel de pesteră. când deodata totul a devenit haotic şi peretii s-au cutremurat. Eram la scena în care el îşi legăna uşor capul, mângâind umărul ei. DA, asta era scena. Apă a început să curgă din pereţi. Scurtcircuit. Fulgere. Bubuituri, şi toul se face mov. Totul era demonic şi asurzitor, scăldat în razele luminii ăleia purpurii ce venea parcă din adancul cerului şi al pământului, toate particulele şi elementele, cuvintele, imaginile întregului trecut de învârteau acum prinse într-un vortex.
Vocea subconştientului încerca să mă liniştească. S-a stricat. Acum înnebunescamandoi. Dar eu stăteam chiar acolo, nu mă panicam, era altă senzaţie, ca cea a unei revelaţii divine. S-a stricat. Devine psihotic. Dar vocea conştiintei mele o acoperea pe cealaltă, ca o cacialma, pe un ton ostil. ŞTIU, ŞTIU ce se întâmplă, EU ştiu filmul asta. Nu, nu s-a stricat, e un scurt circuit. Din cauza apei. Da, E SCENA ASTA! Da, da, eu ştiu, acum timpul rămâne pentru totdeauna în loc, iar el îşi leagănă capul la infinit, şi îi priveam înghetaţi în vid, DA, IN VID!! Şi capul lui mângăia pielea ei suav, aproape schizofrenic, sacadat, pentru totdeauna. E gata, şi-a pierdut mintile... Acum e scena, nebunia, din care ei nu vor mai scăpa niciodată. Da, eu ştiu filmul ăsta... iar lumina mă absoarbe spre ea, şi mă scuipă...
mă scuipă într-un loc ploios, si visul continua, până dimineaţă..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu