marți, 21 februarie 2012

paracetamol

Vine o vreme când prietenii sunt înlocuiţi de ţigări din foi, râsetul de spasme, iar visele de dureri de stomac.Unii o numesc viaţă. Eu cred ca e doar o decădere. Un fel de agonie. Ca şocul pe care îl ai atunci când realitatea te obligă să deschizi ochii când tu de fapt te temi şi te zbaţi după un calmant.
Nu prea ne place schimbarea, de fapt chiar ne-am cam panicat.

Oamenii distrug lucrurile sacre. Poate pentru că nu le vor, poate pentru că nu le pot duce.La modul dacă eu nu, atunci nimeni. Le iau şi le mânjesc cu noroi şi defilează cu ele deasupra capului pe eşafod. Au drept de viaţă şi de moarte asupra unei puteri închipuite. Dar nimeni nu mai trage sforile şi eu muream încet în timp ce îi priveam din mulţime şi nu puteam să plec. Ce mă ţine aici? Ştii, e exact o dependenţă. Vezi şi te doare, până la ultima moleculă, dar nu te poţi opri. Poţi să îţi impui să te opreşti dar ştii că ai să te intorci târându-te de unde ai plecat. Înnebuneşti. Pentru că mintea îţi spune că nu poţi trăi fără, şi nici cu durerea asta. E nevoie să se ajungă până în punctul în care, mai mult mort decât viu, viaţa îţi mai dă o şansă şi te obligă să alegi. Te roagă să o alegi. Să TE alegi... Dar ca să trăieşti fără să arzi pe dinauntru, E nevoie de o schimbare totală de pesrpectivă. E nevoie de atâta durere până la punctul în care totul a devenit irelevant. Totuşi, nici o perspectivă nu te va opri vreodată să te întrebi, când tresari şi te contracţi la auzul întâmplător a tot felul de cuvinte.
Foloseşte lucrurile dar nu le lăsa niciodată să te folosească. E oare posibil? E doar ideal?
Eu sper să ne întoarcem înapoi, cu prieteni şi ţigări din foi, căci tot ce vreau e să îmi vomit din nou toate gândurile şi să las totul să curgă fără reţineri. Ca atunci când eram copii şi toată lumea te iubea pentru că erai tu. Un chip şi o pătură pe iarbă era de ajuns să ne facă fericiţi o zi. Iar noaptea ne rostogoleam pe asfalt cu sticlele şi ochii şi râdeam mult, mult prea mult. Dar acum? Mai ştii când ai râs ultima oară cu adevărat?
Dar acum, acea iubire sacră de infinit e mânjită. Mânjită de frică şi instabiliate psihică. Şi de chipuri, care spun lucruri pe care nu le cred, şi sunt unde nu vor să fie. Chipuri care te mint şi te judecă. Şi făcând abstracţie de gaura neagră lăsată în urmă, mi se pare total DEZGUSTĂTOR şi lipsit de demnitate. Ca şi cum îţi înşeli propria viaţă în timp ce o fuţi pe alta. Da. Astfel de lucruri se întâmplă şi acele chipuri se vor împuşcate în stomac ca să spele cu ură şi sânge pământul.
Dar de ce? Mie îmi place planeta asta. Îmi place să zâmbesc, la soare, la cuvinte, poze şi la câinii vagabonzi. Doar am zâmbit, şi poate am greşit prea mult, dar mă simt curată cât timp nu am fost eu cea plină de ură. Mie îmi place doar să fac ce vreau, absolutul şi iubirea, şi mi se pare cel mai înjositor, de neiertat, să te prefaci că iubeşti.

...Vine o vreme când te ai doar pe tine. Nr-ar fi păcat să te pierzi?

Un comentariu: