joi, 22 martie 2012

nu te ambala

Ea nu simte nimic. Doar căldura care o toropeşte deja, şi poate cum o roade uşor bocancul stâng. Va rămâne mereu cu cicatricea în urma bătăturii din noaptea aia. Cred că abia mai mergea, dar nici pe atunci nu părea să simtă. Desigur că toate fetele iubesc pantofii dar visul ei e să ajungă acasă ca să-i poată arunca simţind podeaua rece sub tălpi.

Cu fiecare strat de haine aruncat se simte mai îmbrăcată, apropiindu-se de înfăţişarea adevarată. Muzica se scurge iar lumina se strecoară prin jaluzele să-i mângâie părul. Zâmbeşte cu ochii închişi şi capul peste cap, până ce cada se umple şi stă până se goleşte din nou. Asta se simte de parcă apa ar vrea s-o absoarbă prin canalizare odată cu ea, ca in episodul ăla din Curaj. E un sentiment dragălaş de aplatizare. Unul gâdilător, aşa că râde puţin. Acum se face frig şi Se simte ca un peşte pe uscat.

Totul miroase a ciocolată şi la ea în cameră nu e soare niciodată. Dar vara, soarele se reflectă în geamul blocului de peste stradă şi trimite o dungă de lumină care îi traversează pereţii pentru câteva minute. Îmi amintesc şi acum ce fericită eram când am văzut asta.

Viaţa o oboseşte atât de tare că nici nu mai poate gândi coerent. Uneori se temea că e bolnavă, dar de fapt aşa e ea, veşnic obosită. Doar mintea-i e bolnavă. Gândeşte atât de mult dar ea nu simte. Cânta dimineaţă, când se spăla pe faţă şi-o aşteapta dintotdeauna cafeaua pe pervaz. Are prea multe aşteptări şi prea puţină determinare. Când te aştepţi la orice nimic nu te mai mişcă. La un moment dat realizezi că nu poţi trăi mereu aşteptând să se întâmple ceva, dar până atunci instincul deja e format.

Ea Aşteaptă doar ceva care să îi reînvie speranţa în umanitate, ceva mai realizabil decât un butoi de mdma. Mă priveşte tăcută în fiecare zi cu doi ochi ce obişnuiau să-mi aparţină. Moare încet pentru a ţine-n viaţă copilul din mine şi se topeşte la lumină. Nu m-ar lăsa să fug încă. Se teme fiindcă ştie cât e lumea de flămândă. Uneori facem plimbări în zilele senine şi prin nopţile prea pline. Atunci, dacă cineva încearcă să mi se-npotrivească ea le spune tuturor să se întoarcă înapoi în mama lor. E doar o carapace şi mă creşte, îmi hraneşte ca o pasăre puii,toate dorinţele. Ea e eroul obosit care îşi asumă zâmbind toate acuzaţiile pentru greşelile mele, ea e Cybela şi m-a ascuns de oameni ca să mai pot iubi din nou. Dar nu mă va lăsa să ies până nu voi fi în siguranţă. E singura care ştie că mai exist şi crede că va fi bine. Îmi aşterne un culcuş în ea şi tăcută, nu spune încă nimic despre mine.

miercuri, 14 martie 2012

să tragem cortina


Când îţi spuneam că ştiu exact prin ce treci şi că va fi mai bine nu era doar o consolare proastă. Poate vei înţelege că toţi suferim de simptomele aceleiaşi boli, însă fiecare vrea să creadă ca drama lui e unică. E o boală pe care trebuie să o laşi să se vindece încet, după ce ai hrănit-o cu demoni şi ai lasat-o să te mănânce în totalitate. Poţi să o laşi să te doboare sau să îi devii imun, asta doar după ce a ajuns prea departe. Supravieţuirea realităţii E un joc de Autocontrol şi depăşire a limitelor.

Ca un bolnav ieşit din spital, poate să se bucure de fiecare fir de iarbă sau poate tot ce vrea e doar să se întoarcă înapoi la perfuzii. După atâtea perfuzii mentale ar fi timpul să mă bucur. Mă bucur când mama îmi face aripioare crocante chiar după ce a stat 10 ore la servici. Când câinele îşi lipeşte nasul de al meu dimineaţa, să vadă dacă m-am trezit. Mă bucur când îmi dezamăgesc părinţii, dar tot mă pupă înainte de culcare. Atunci realizez că ei sunt singurii care vor fi obligaţi să mă iubească pentru totdeauna, chiar dacă sunt un dezastru. Şi mă bucur din nou.

Cândva totul era de o durere atât de intensă, dar de fiecare dată când mă uitam înapoi, retrăiam drama şi realizam că nimic nu mai era relevant. Am trăit atâtea vieţi şi le iubesc pe toate. Şi după viaţa anterioară am ştiut că-n viaţa următoare, am să pot să mă bucur că nu mai simt nimic. Trecutul şi viitorul, timpul, sunt doar noţiuni abstracte. Nimic nu e constant şi nimic nu există înafară de prezent şi de fiecare clipă. Şi parcă nici durerea nu există cu adevărat, exceptând clipele în care închid ochii şi sper, îmi imaginez că nimic nu s-a întâmplat de fapt. Ştii, În astfel de clipe nu există nimic mai real decât durerea. E doar durere şi umple tot spaţiul din univers. În astfel de clipe oamenii fug de tine sau spun că eşti nebun, în cazul în care ai făcut alegerea neinspirată de a le vorbi. Nu îmi plac oamenii. Deşi mi-aş dori atât de mult încât uneori îmi vine să ţip VINO ŞI FĂ-MĂ SĂ ÎMI PLACĂ DE TINE! Ştiu că vouă oamenilor v-ar fi destul de uşor să vă faceţi plăcuţi însă nu poate fi atât de uşor, nu? Până atunci prefer fără îndoială muzica şi liniştea.

duminică, 4 martie 2012

Late nights, early mornings.


"A fost şi o vreme când ştiam sigur că vreau să mor, însă acum cred că suferinţa nu vine din faptul că nu eşti iubit, ci pentru că tu nu eşti capabil să iubeşi, în orice caz, nu destul, nu aşa cum ai vrea sau nu aşa cum ar trebui.

Poţi să scrii 100 de scrisori şi în fiecre scrisoare să întrebi mereu de ce trebuie să se aleagă praful şi scârba de toate, că n-ai să primeşti nici un răspuns. Atunci încă mai credeam că totul se poate schimba şi că scrisorile alea ar fi de-ajuns să se simtă cineva legat de tine. Probabil că nu poţi să faci mai mult decât să inventezi nişte nume pentru lucruri care nu există, ca să-ţi fie mai uşor să vorbeşti despre ele sau cel puţin să încerci să vorbeşti despre ele."


Aron Grunberg- Nesuferitele zile de luni

vineri, 2 martie 2012

Invocarea fratelui meu demon

"A continuat aşa mult timp. Era de parcă dacă aş fi continuat să merg, toată lumea ar mai fi fost încă acolo unde trebuia să fie şi ne-am intoarce cu toţii să fim aşa cum am fost odată. Dar ştiam că nu era adevarat.
Ştiam că totul se schimbase. Era doar acest moment mic, fără sfârşit, când nu eram nevoită să recunosc existenţa a tot ceea ce s-a întâmplat cu adevărat."


Lazar Zachary - Sway, Ritmuri Demonice