joi, 22 martie 2012

nu te ambala

Ea nu simte nimic. Doar căldura care o toropeşte deja, şi poate cum o roade uşor bocancul stâng. Va rămâne mereu cu cicatricea în urma bătăturii din noaptea aia. Cred că abia mai mergea, dar nici pe atunci nu părea să simtă. Desigur că toate fetele iubesc pantofii dar visul ei e să ajungă acasă ca să-i poată arunca simţind podeaua rece sub tălpi.

Cu fiecare strat de haine aruncat se simte mai îmbrăcată, apropiindu-se de înfăţişarea adevarată. Muzica se scurge iar lumina se strecoară prin jaluzele să-i mângâie părul. Zâmbeşte cu ochii închişi şi capul peste cap, până ce cada se umple şi stă până se goleşte din nou. Asta se simte de parcă apa ar vrea s-o absoarbă prin canalizare odată cu ea, ca in episodul ăla din Curaj. E un sentiment dragălaş de aplatizare. Unul gâdilător, aşa că râde puţin. Acum se face frig şi Se simte ca un peşte pe uscat.

Totul miroase a ciocolată şi la ea în cameră nu e soare niciodată. Dar vara, soarele se reflectă în geamul blocului de peste stradă şi trimite o dungă de lumină care îi traversează pereţii pentru câteva minute. Îmi amintesc şi acum ce fericită eram când am văzut asta.

Viaţa o oboseşte atât de tare că nici nu mai poate gândi coerent. Uneori se temea că e bolnavă, dar de fapt aşa e ea, veşnic obosită. Doar mintea-i e bolnavă. Gândeşte atât de mult dar ea nu simte. Cânta dimineaţă, când se spăla pe faţă şi-o aşteapta dintotdeauna cafeaua pe pervaz. Are prea multe aşteptări şi prea puţină determinare. Când te aştepţi la orice nimic nu te mai mişcă. La un moment dat realizezi că nu poţi trăi mereu aşteptând să se întâmple ceva, dar până atunci instincul deja e format.

Ea Aşteaptă doar ceva care să îi reînvie speranţa în umanitate, ceva mai realizabil decât un butoi de mdma. Mă priveşte tăcută în fiecare zi cu doi ochi ce obişnuiau să-mi aparţină. Moare încet pentru a ţine-n viaţă copilul din mine şi se topeşte la lumină. Nu m-ar lăsa să fug încă. Se teme fiindcă ştie cât e lumea de flămândă. Uneori facem plimbări în zilele senine şi prin nopţile prea pline. Atunci, dacă cineva încearcă să mi se-npotrivească ea le spune tuturor să se întoarcă înapoi în mama lor. E doar o carapace şi mă creşte, îmi hraneşte ca o pasăre puii,toate dorinţele. Ea e eroul obosit care îşi asumă zâmbind toate acuzaţiile pentru greşelile mele, ea e Cybela şi m-a ascuns de oameni ca să mai pot iubi din nou. Dar nu mă va lăsa să ies până nu voi fi în siguranţă. E singura care ştie că mai exist şi crede că va fi bine. Îmi aşterne un culcuş în ea şi tăcută, nu spune încă nimic despre mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu