miercuri, 6 iunie 2012

We think too much & feel too little

Plutesc, plutesc,  şi soarele nu-mi mai zâmbeşte dimineaţa din saltea. Plutesc de ani şi luni de zile şi vântul parcă nu mai are de gând să mă aştearnă înapoi pe pământ. Până şi rufele zac bălăngănindu-se pe sârmă, plantele agăţate de pereţii zgrumţuroşi. Şi eu plutesc, în timp ce-mi sorb cafeaua ori când îmi rod unghiile în speranţa unor ultime rămăşiţe de nicotină. 
Ca un înger rotofei cântând la harpă, tâşnesc săgeţi cu gânduri ce nu nimeresc niciodată ţinta. Încerc să le reprim cât pot de mult, ca să nu ajung la un consens. Însă unele tot îmi mai bat în geamul minţii şi nu mă lasă să dorm. Îmi desşiră tot firul vieţii imaginându-şi că îl povestesc cuiva căruia chiar îi pasă. 







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu