marți, 24 iulie 2012

puţin câte puţin

E un stadiu atât de grav că nici nu mai pot să conjug verbele. Nu ştiu daca e fiindcă am atins apogeul oboselii şi m-am reîncarnat dar e bine. totul este bine. Pentru câteva clipe am simtit că pot să văd totul, altfel, conştient, ca pentru prima oară. Zilele zboară mult prea repede şi cu cât mai mult încerci să tragi de ele cu atât mai mult îţi scapă printre degete. Mama îmi spunea că şi eu sunt un copil care i-a scăpa tmereu printre degete. E atât de frustrant cum totul e doar în capul nostru. Dar pe cât de mult asta mă face să mă scufund uneori, alteori mă şi ambiţionează. Am nevoie de un ghid de blocare a energiei pentru că agitaţia mă secatuieşte. Trebuie să găsesc drumul către rezerva secretă de dopamină, ştiu că se ascunde acolo undeva. Sunt aproape, simt asta. Şi mai trebuie să fac multe lucruri precum să îmi conving creierul să mă lase să îmi vorbesc gândurile. Începi să o iei razna când se adună prea multe,  te agiţi ca într-un acvariu cu peşti. Cred că e o boală să îţi doreşti mereu să fii altundeva. Să fii inconjurat de sute de oameni nu o să te facă decât să te simti mai singur. Cu toţii o ştim şi nimeni nu face nimic. poate e orgoliul, poate e doar frica. E nevoie doar de un impuls, de o motivaţie, doar cât pentru un 'bună. ce faci?'. Spune-mi ceva. Mi-aş dori să pot să nu mă mai gandesc atât de mult. Am nevoie de o conversaţie profundă şi o îmbrăţişare.
Acum mi se face foame, mă voi culca. Mâine plec la mare şi chiar dacă nu percep asftel de reacţii, în adâncul meu sunt tare fericită.