miercuri, 12 septembrie 2012

not giving a fuck is pissin moms off

Morţii nu pot să moară. Dublă negare, deci e afirmaţie, adică asta ar însemna să înviem din nou. Good luck with that.

Unde se termină realitatea şi unde începe panica, nu vom şti niciodată. Dacă aş fi curată, probabil nici nu mi-ar păsa. Ştiu doar că pot fi propriul meu mc în timp ce scot pastrama din frigider. Şi că îmbrăţişez rufe ude ca să simt briza. Şi nu mai am putere să ţip, dar ghici ce? Pot să şi şoptesc, ei tot or să m-audă...
Atât de multe revelaţii, ţâşnesc precum balonaşele. Şi dispar precum balonaşele, păcat, că le-am uitat. DAR tot trecutul se adună în subconştient şi creează un viitor. Tu trebuie doar să îl laşi. Descătuşează demonul. Şi rufele au nevoie de iubire!

could be better than worse.
go, go, go with the flow....

marți, 4 septembrie 2012

vocile îmi povestesc

Am crescut într-un oraş mic. Obişnuiau să împartă totul, de la seringi la femei. Dar mai devreme sau mai târziu tot rushul ăsta s-a dus, şi lucrurile au început să iasă la suprafaţă ca niste cadavre plutitoare.
Apoi a apărut ura. Frustrarea, frica, rutina - toate sunt parte a aceluiaşi cerc vicios. Era ca un vortex care mesteca oameni pentru ca mai apoi să îi scuipe din nou. Astfel, de câte ori încercai să fugi terminai lovindu-te mereu de aceiaşi oameni şi luând-o de la capăt - pe aceeaşi bancă, dar fără ca nimic să mai fie la fel. Puteai doar să îi înfrunţi, sau să te baricadezi, astfel încât să laşi trecutul să uite că ai existat vreodată.
'Oraşul mănâncă din mine', spuneam... Dar el ce vină are? Şi noi.. noi ce vină avem? Încep să cred că noi am fost dintotdeauna cei flămânzi, ce-am devorat pavelă cu pavelă, până când n-a mai fost nimic. Păcat că sufletele lor nu mai au acelaşi gust când le vomiţi şi le mănânci la loc. Nu prea mai ţin de foame...