marți, 4 septembrie 2012

vocile îmi povestesc

Am crescut într-un oraş mic. Obişnuiau să împartă totul, de la seringi la femei. Dar mai devreme sau mai târziu tot rushul ăsta s-a dus, şi lucrurile au început să iasă la suprafaţă ca niste cadavre plutitoare.
Apoi a apărut ura. Frustrarea, frica, rutina - toate sunt parte a aceluiaşi cerc vicios. Era ca un vortex care mesteca oameni pentru ca mai apoi să îi scuipe din nou. Astfel, de câte ori încercai să fugi terminai lovindu-te mereu de aceiaşi oameni şi luând-o de la capăt - pe aceeaşi bancă, dar fără ca nimic să mai fie la fel. Puteai doar să îi înfrunţi, sau să te baricadezi, astfel încât să laşi trecutul să uite că ai existat vreodată.
'Oraşul mănâncă din mine', spuneam... Dar el ce vină are? Şi noi.. noi ce vină avem? Încep să cred că noi am fost dintotdeauna cei flămânzi, ce-am devorat pavelă cu pavelă, până când n-a mai fost nimic. Păcat că sufletele lor nu mai au acelaşi gust când le vomiţi şi le mănânci la loc. Nu prea mai ţin de foame...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu