duminică, 18 noiembrie 2012

diagnoza



Dragostea dezintegrantă e cea care duce la completare. Căci numai durerea poate să te înveţe să iubeşti cu adevărat. A durat ani de zile în care a trebuit să o las să mănănce din mine. Eram doar o privire pierdută cu 37 de kilograme şi nopţi albe pentru zile negre. Dar nimeni nu ar putea să se mintă la infinit că totul este bine atât timp cât cineva te ţine de mână. De fapt, am rămas cu instinctul măinilor încă mult timp după aceea.

Mulţi ar spune că nu poţi să iubeşti cu adevărat la o vârsta ca asta. Ceea ce e desigur absurd, pentru că dragostea nu are vârstă. A durat ani de zile şi a trebuit ca viaţa să mă lovească peste cap, la propriu, ca să pot înţelege: Nu poţi iubi până nu te iubeşti. Nu poţi să te agăţi de lucruri care nu sunt acolo. E ca şi cum valul ar incerca să se înfrunte oceanul. În ziua aceea am înţeles. Am încetat să mă lupt, am încetat să îmi fac rău ca să mă simt bine. În momentul în care am capitulat, Universul s-a deschis în faţa mea şi dragostea a ţâşnit din toate părţile. Dragostea nu e un compromis care poate să intre pe uşa din spate. Dragostea e karma, dai şi primeşti. E o plantă pe care o uzi şi se face mare. E în cafeaua de dimineaţă, în prietenii care au grija de tine şi în cei de care ai grijă, e atunci cănd scoţi capul pe geamul trenului, e în plovorul preferat şi mai ales în baloanele de săpun. Dragostea e peste tot. Ataşamentul e cel care orbeşte.

De-a lungul acestor vieţi am făcut nenumărate lucruri pe care nu aş mai putea să le fac acum că nu mai las pe nimeni să ajungă la mine. Înainte, totul se împărţea în durere sau euforie. Acum e liniar. Sunt doar un copil lunatic cu replici subtile şi o colecţie de cicatrici. Pe zi ce trece mai dau jos câte un strat de piele. Dar nu regret nimic - trebuie să mori de foarte multe ori până ajungi la stratul cel bun.

Un comentariu: