marți, 12 mai 2015

unde va

Mergeam spre casă, dar nu era nimeni. Nu mai vreau durere, doar dragoste! - ți-am zis. Și totuși, am rămas singuri. Și totuși, nu vreau să pornesc muzica. Căci ea o sa mă facă să mă simt mai puțin singură. Dar nu am să fiu.

Și asta e o aberație. Mă duc acum. Gata. E mult mai bine, cu ea. Nu mi-a greșit cu nimic, muzica. De ce să mă privez acum de ceva, ce am iubit? Din totdeauna. Muzica. Doar pentru că m-am supărat pe vid? Și de ce m-am supărat de fapt? Când alții stau și râd și pare, că nu știu chiar nimic din ce s-a întâmplat..
Pentru că mi-am amintit: că încă există îndoială și mânie, dorință, trădare, și invidie și durere pe pământ. Fără discernământ. Și am uitat, că nu mă doboară. Decât dacă le las, pas cu pas.

Încă există, mânie și durere pe pământ, și nimic nu e sfânt. Dar de ce să le exclud? De ce?
Mă doare. Când văd că vă doare. Dar oare? Nu sunteți voi aceiași ce m-au făcut să văd lumina și întregul soare? Cum să vă las, acum, plutind, și eu să plec spre altă zare? Am de ales, să plec acum, deși atomii mei vor înapoi, sub semn de întrebare. Și am ales să-ndur decât, să mor nepăsătoare.

M-apasă vina unei generații ce se naște-n timp ce moare. Mă dor toate cuvintele ce vin de unde nu ar trebui, și toate cuvintele fără substanță. Dar totuși, sunt aruncate-așa, la întâmplare - din frici îndurerate sau temeri trecătoare. Și puterea lor, știi, sapă gropile-n care până și cel mai falnic neatent e-n stare să coboare. Mă doare. Când văd că nu ești tu și nu sunt eu și vraja pare că dispare. Dar... Eu sunt aici. Tu unde ești? Suflet. Unde ești, oare?
De fiecare dată-mi pare, că pic la fel de jos.
Dar oare..?